Dacă prin alte părţi oamenii au ştiut să profite de trecutul lor, au scos de sub ape insule întregi cu tot cu temple sau au inventat un trecut care nu a existat vreodată, mizând pe turism, la noi nu se găsesc bani nici măcar pentru câteva bărci şi o pereche de ochelari subacvatici, lucruri care ar putea atrage iubitorii de vestigii. În urmă cu doi ani, o echipă de scafandri a găsit cetatea antică a Callatisului, scufundată în apele Mării Negre.
Jeno Szabo este singurul român care a făcut parte din echipa lui Jacques-Yves Cousteau şi are la activ peste şapte mii de scufundări prin apele din toată lumea, unde a găsit nenumărate comori. În 2004, echipa de scafandri specializaţi în arheologie subacvatică condusă de Jeno Szabo a început să facă primele investigaţii pentru a putea demara acţiunile de căutare ale vechiului Callatis.
Trei ani mai târziu au obţinut ajutorul scafandrilor unguri care au venit şi cu aparatura necesară unei astfel de acţiuni. Au făcut un plan de cheltuieli estimative şi l-au înaintat secretarului general al Ministerului Culturii şi Cultelor de la acea vreme, Virgil Niţulescu, care a aprobat iniţial bugetul. Într-o săptămână de scufundări au găsit ruine, străzi, coloane şi o epavă a unei corăbii care folosea la transportarea marmurei. În apropierea epavei au fost găsite şi fragmente ceramice.
Tot într-o săptămână au cheltuit şi peste 15 mii de euro din buzunarele propriii, iar ministerul s-a făcut că plouă. Investigaţiile s-au oprit şi nu au fost reluate nici până în zilele noastre. Fascinaţi de descoperirea senzaţională, membrii echipei au încercat să strângă bani de pe unde s-a putut, au înfiinţat un Centru de Cercetări Subacvatice, toate fără prea mare succes.
Deşi iniţial nu au vrut să facă publică povestea de teama căutătorilor de comori care ar putea distruge vestigiile, scafandrii arheologi s-au hotărât să ceară ajutor de la alţii şi i-au chemat pe cei de la Discovery Channel, care ar putea da o parte din banii necesari, în schimbul exclusivităţii.
OPT KILOMETRI TICSIŢI DE COMORI
"Am luat legătura cu Ambasadorul ONU în România, doamna Soknan Han Jung, despre care ştiam că e pasionată de scufundări. Am luat-o de mână şi am dus-o pe străzile pavate de sub apă, i-am arătăt ce am găsit, iar doamna ambasador s-a arătat foarte entuziasmată de potenţialul cultural al descoperirii.
I-a trimis o scrisoare ministrului Culturii de atunci, Adrian Iorgulescu, în care îi aducea la cunoştinţă că perimetrul investigat a fost doar de 0,0025% din aria detectată de aparate, iar cercetarea întregii suprafeţe poate scoate la lumină valori culturale nemăsurate şi, în acelaşi timp, poate contribui la dezvoltarea turismului în zona litoralului românesc. În final, i-a sugerat includerea Callatisului în proiectul "România frumoasă", care fusese demarat. Nu am mai auzit nimic de atunci, s-a aşternut tăcerea", povesteşte Jeno Szabo.
Coordonatele relevate de aparatura folosită în săptămâna de cercetări au evidenţiat o arie de opt kilometri pătraţi unde au fost înregistrate aşa-numitele "anomalii"- puncte care se diferenţiază de relieful natural. Tehnologia folosită costă câteva sute de mii de euro şi nu există în România, ea a fost adusă de colegii unguri care au participat la scufundări. "Degeaba ne scufundăm o sută de inşi, fără să avem ce ne trebuie. În prima fază se face o survolare instrumentală în care se detecteaza anomaliile, apoi un computer analizează care dintre acestea merită cercetate. Se scufundă apoi un robot ROV teleghidat de la suprafaţă, dotat cu lumini şi camere video, ca la Titanic. Abia apoi merg scafandrii. Interpretarea sonarului este clară, sunt foarte multe anomalii, nu poate fi nici o îndoială că acolo este un sit", povesteşte Rasty, unul dintre membrii Centrului de Cercetări Subacvatice.
15 mai 2009
4 aprilie 2009
un pescar...
un pescar:
Era odata un pescar cam ghinionist. Un trecator cam curios il intreaba:
- Are balta peste?
- Are... (oftand)... da-i acoperit de apa!
Matematica lui peste...:))
matematica...
- Mami, este adevarat ca 5+5=10?
- Da, puisor, asa este, dar de ce ma intrebi?
- Pai doamna invatatoare zice ca 6+4=10!
28 martie 2009
bancul zilei...
Ultimul transport.
Bulă se trezeşte din comă, pe o targă. Întreabă impacientat:
- Unde mă duceţi?
- La morgă.
- Încă nu am murit! ţipă Bulă.
Unul dintre cei care cărau targa se întoarce către Bulă:
- Încă nu am ajuns.
Bulă se trezeşte din comă, pe o targă. Întreabă impacientat:
- Unde mă duceţi?
- La morgă.
- Încă nu am murit! ţipă Bulă.
Unul dintre cei care cărau targa se întoarce către Bulă:
- Încă nu am ajuns.
20 martie 2009
Bancul zilei...
Un Biker pedala de zor pe coasta Californiei, cand cerul se intuneca subit si auzi o voce bubuitoare:
- Deoarece ai INCERCAT sa-mi fi credincios in toate cele, iti voi acorda o dorinta, caci eu sunt Dumnezeul tau!? Se opreste bikerul si spune:
- Fa-mi un pod pana in Hawaii ca sa pot merge acolo cu bicicleta cand am chef. Dumnezeu:
- Se poate face, dar nu pot justifica dorintele tale lumesti, mai bine gandeste-te putin si cere-mi ceva care sa-mi aduca si mie glorie eterna, si tie satisfactie spirituala!? Se gandeste bikerul indelung si intr-un sfarsit spune:
- Doamne, as vrea sa inteleg femeile. Vreau sa stiu ce simt ele cu adevarat, vreau sa stiu cum sa fac o femeie cu adevarat fericita! Dupa o tacere indelungata, Dumnezeu raspunde:
- Vrei podul cu 2 benzi sau cu 4 benzi???
19 martie 2009
Adrian Visan salveaza Planeta
Utilizarea energiei atomice spre sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial a debutat cu spectrul nefast al celei mai malefice arme pe care a cunoscut-o omenirea - bomba nucleara. Arsenalul ucigator atomic, intretinut pana astazi, a avut totusi si partea sa de echilibru, retinand marile puteri de la declansarea unei monstruoase conflagratii mondiale. Indreptandu-se catre o utilizare pasnica a energiei nucleare, cercetarea stiintifica mondiala a reusit sa produca tehnologia necesara centralelor electrice bazate pe combustia materiilor radioactive. Curand s-a vazut ca energia electrica nucleara are riscurile sale, diverse accidente tehnice, precum cel de la Cernobil in Ucraina, facand zeci de mii de victime, iar in plus, toate centralele electrice de acest gen fiind generatoare puternice de poluare a Planetei. Incriminate de murdarirea Terrei sunt, in general, mai ales toate motoarele care functioneaza pe principiul arderii de combustibili, fie ei carbune, lemne, petrol, gaze naturale, hidrogen, radionucleoizi etc. Chiar si banalele centrale termoelectrice, cat ar fi ele de bine dotate tehnic cu filtre, polueaza aerul atmosferic cu aburi. Sigur, mai putin poluante sunt tehnologiile de producere a energiei electrice prin utilizarea fortei vantului si a caderilor de ape. Din pacate, o asemenea tehnologie nu poate asigura dupa cele mai optimiste calcule mai mult de 10 la suta din necesarul actual al omenirii. Si cum necesitatile cresc continuu, rezulta o concluzie teribila. In scurt timp, mai putin chiar de un secol, procedeul de fabricare a energiei electrice, termice si cinetice va conduce la epuizarea combustibililor fosili. Aceasta sumbra perspectiva, pusa laolalta cu combustia de produse nucleare, contureaza limpede un viitor negru al civilizatiei actuale.
Dincolo de acest aspect, la un moment dat, toate motoarele cu combustie interna sau externa, inclusiv cele electrice, chiar daca acestea utilizeaza baterii chimice, acumulatoare sau pile cu combustibili vor inceta sa mai functioneze, fiind lipsite ele insele de energia necesara punerii lor in miscare. Prin urmare, tot ce misca acum pe Pamant, cu ajutorul motoarelor, de la simplul aparat electric de tuns parul, pana la trenuri, metrouri, tramvaie, vehicule terestre, aeriene si maritime, fabrici si uzine, absolut totul va incremeni din lipsa de combustibili. Dar inca inainte de aceasta catastrofa tehnologica, Planeta se va gasi in fata unui alt dezastru, produs de poluarea ei. De altfel, perspectivele acestor rezultate ale nebuniei tehnologice se pot observa cu ochiul liber in lume. Lupta pentru petrol si combustibili fosili da nastere la tot felul de conflicte armate si chiar la terorism, daca se analizeaza in profunzime cauzele reale ascunse ale acestuia. Iar poluarea deja se face simtita la scara mondiala, generand modificari climatice, spargerea stratului de ozon atmosferic, declansarea pe nesimtite a asa-zisului efect de sera planetar, ceea ce inseamna practic sufocarea vietii pe Pamant, asa cum o cunoastem noi astazi. Din pacate, totul din jurul nostru si chiar oamenii insisi polueaza continuu Planeta. Fireste, acest urias pericol a fost sesizat, cercetarea stiintifica actuala indreptandu-se spre realizarea unor motoare mai putin poluante si mai economicoase sub raportul consumului de combustibili. Sunt deja puse in practica dispozitive motrice, consumatoare de energie electrica obtinuta cu acumulatori si pile, ba chiar prin arderea hidrogenului. Evident, totul nu reprezinta decat o amanare a decesului mondial. Aceasta deoarece miliardele de motoare ce vor recurge la dispozitivele motrice de producere a energiei electrice vor depasi la un moment dat, de milioane de ori, volumul de poluare inregistrat astazi de tehnologia nucleara. Sigur, pilele solare sunt singurele capabile sa evite poluarea, insa acestea au inconvenientul ca necesita o solarizare continua, ceea ce este imposibil, iar in plus sunt mult prea voluminoase spre a fi utilizate pentru producerea energiei electrice necesare deplasarii unui vehicul standard in circulatie pe drumurile publice. Cat priveste hidrogenul, acest gaz vital pare inepuizabil, insa nu se pot estima urmarile consumului sau. Iar pe de alta parte, pentru obtinerea lui din apa oceanului planetar, singura sursa posibila, tehnologia necesara presupune consum de energie poluanta.
Acest tablou sumbru l-a preocupat pe inginerul Adrian Visan din Bucuresti, timp de decenii, in speranta gasirii unui mijloc pentru rezolvarea problemei. In final, romanul Visan a reusit sa creeze o sursa energetica uluitoare, pe care a denumit-o "Generator electrostatic de electricitate". Tehnologia necesara a brevetat-o. Prezentata in diverse saloane internationale, inventia lui Adrian Visan a intrunit sufragiile specialistilor, fiind premiata cu medalii de aur. Generatorii respectivi sunt considerati ca fiind solutia tehnica ideala privind asigurarea energiei electrice si nu numai, necesara civilizatiei umane in prezent si intr-un viitor practic infinit.
Solutia preconizata de Adrian Visan este pe cat de simpla, pe atat de neasteptata. Avem de-a face practic cu extragerea electrostatica, la temperatura normala a habitatului uman, in jur de 20-25 de grade Celsius, a sarcinii electrolitice a unui volum fluid sau metal, constant ionizat, prin transferul energetic al unei surse de radiatii Beta. Energia de ionizare rezultata astfel este electrostatic transferata direct in circuite electrice controlabile, cum sunt condensatorii electrici. Dimensionati si dispusi in diferite scheme tehnologice, acestia furnizeaza energie electrica la tensiunea si intensitatea necesara unui consumator. Volumul si greutatea acestor generatori-baterii electrostatice AV (Aurel Visan) sunt incredibil de mici, in raport cu potentialul livrat, de la cativa Watt, la cateva sute de TW si de la cativa volti, la milioane de volti. Practic este nelimitata gama varietatilor de generatori electrostatici miniaturizati, acoperind astfel, in mod absolut, toate necesitatile activitatilor umane. De exemplu, pentru propulsarea unei aeronave uriase de tip Airbus, bateriile electrostatice AV nu vor depasi volumul unei valize de voiaj obisnuite. Avionul nu mai are nevoie de alt carburant. El devine mai usor prin disparitia tonelor de acumulatori electrici si a rezervoarelor de kerosen. Astfel, inerent creste semnificativ capacitatea sa de transport util, in plus, dispare pericolul legat de pierderea sau aprinderea carburantilor. Un automobil puternic, putand atinge o viteza de 250 kilometri pe ora, va dispune de o baterie electrostatica AV nu mai mare decat o carte ce poate incapea in buzunarul unei haine. In plus, acest automobil nu mai are nevoie de alt carburant. Uluitoare este realitatea practica a generatoarelor AV. Ele asigura o autonomie continua de minimum 25 de ani, dupa care intervine o revizie, ce le repune in functiune pentru alti 25 de ani, la un pret de cost simbolic si fara nevoia unei intretineri periodice. Generatoarele AV sunt destinate tuturor activitatilor energetice, inlaturand intregul complex de centrale electrice si linii de transport de energie electrica ce impanzesc astazi intregul Glob terestru, fie ele aeriene sau subterane.
Omenirea echipata cu generatoarele electrostatice AV poate rasufla usurata, deoarece problema energiei electrice si motrice este practic rezolvata. Mai mult, prin eliminarea costurilor cerute de productia de energie, incepand de la extractia combustibililor, pana la producerea si consumul energiei. Practic, aceasta inseamna o usurare enorma sub raport nu numai tehnologic, dar si economic a lumii. Si, in plus, disparitia pericolului poluarii planetare. Daca ar trebui socotite toate aceste valori, romanul Adrian Visan ar trebui considerat salvatorul omenirii prin gasirea solutiei de depasire a pericolului catastrofei ecologice mondiale. Remodelarea tuturor industriilor va da astfel o noua viziune a Planetei noastre. Din pacate, acest munte de aur reprezentat de geniala inventie a inginerului Adrian Visan, recunoscuta pe plan international, nu preocupa pe guvernantii romani care se zbat in mocirla unor solutii economice discutabile. Asa cum japonezii au iesit din marasmul economic prin industria lor electronica, occidentul european a razbit greutatile postbelice cu productia industriala de inalt nivel tehnic, iar chinezii concureaza lumea "cu chinezariile" lor din industria usoara, Romania ar putea deveni practic o putere economica, valorificand pe scara mondiala inventia lui Adrian Visan. Din pacate, sutele de inventii brevetate si medaliate in targuri de specialitate, care ar aduce valori imense tarii, zac neutilizate. Este o paguba nu numai pentru Romania, ci a intregii lumi civilizate.
Gh. Bratescu
Dincolo de acest aspect, la un moment dat, toate motoarele cu combustie interna sau externa, inclusiv cele electrice, chiar daca acestea utilizeaza baterii chimice, acumulatoare sau pile cu combustibili vor inceta sa mai functioneze, fiind lipsite ele insele de energia necesara punerii lor in miscare. Prin urmare, tot ce misca acum pe Pamant, cu ajutorul motoarelor, de la simplul aparat electric de tuns parul, pana la trenuri, metrouri, tramvaie, vehicule terestre, aeriene si maritime, fabrici si uzine, absolut totul va incremeni din lipsa de combustibili. Dar inca inainte de aceasta catastrofa tehnologica, Planeta se va gasi in fata unui alt dezastru, produs de poluarea ei. De altfel, perspectivele acestor rezultate ale nebuniei tehnologice se pot observa cu ochiul liber in lume. Lupta pentru petrol si combustibili fosili da nastere la tot felul de conflicte armate si chiar la terorism, daca se analizeaza in profunzime cauzele reale ascunse ale acestuia. Iar poluarea deja se face simtita la scara mondiala, generand modificari climatice, spargerea stratului de ozon atmosferic, declansarea pe nesimtite a asa-zisului efect de sera planetar, ceea ce inseamna practic sufocarea vietii pe Pamant, asa cum o cunoastem noi astazi. Din pacate, totul din jurul nostru si chiar oamenii insisi polueaza continuu Planeta. Fireste, acest urias pericol a fost sesizat, cercetarea stiintifica actuala indreptandu-se spre realizarea unor motoare mai putin poluante si mai economicoase sub raportul consumului de combustibili. Sunt deja puse in practica dispozitive motrice, consumatoare de energie electrica obtinuta cu acumulatori si pile, ba chiar prin arderea hidrogenului. Evident, totul nu reprezinta decat o amanare a decesului mondial. Aceasta deoarece miliardele de motoare ce vor recurge la dispozitivele motrice de producere a energiei electrice vor depasi la un moment dat, de milioane de ori, volumul de poluare inregistrat astazi de tehnologia nucleara. Sigur, pilele solare sunt singurele capabile sa evite poluarea, insa acestea au inconvenientul ca necesita o solarizare continua, ceea ce este imposibil, iar in plus sunt mult prea voluminoase spre a fi utilizate pentru producerea energiei electrice necesare deplasarii unui vehicul standard in circulatie pe drumurile publice. Cat priveste hidrogenul, acest gaz vital pare inepuizabil, insa nu se pot estima urmarile consumului sau. Iar pe de alta parte, pentru obtinerea lui din apa oceanului planetar, singura sursa posibila, tehnologia necesara presupune consum de energie poluanta.
Acest tablou sumbru l-a preocupat pe inginerul Adrian Visan din Bucuresti, timp de decenii, in speranta gasirii unui mijloc pentru rezolvarea problemei. In final, romanul Visan a reusit sa creeze o sursa energetica uluitoare, pe care a denumit-o "Generator electrostatic de electricitate". Tehnologia necesara a brevetat-o. Prezentata in diverse saloane internationale, inventia lui Adrian Visan a intrunit sufragiile specialistilor, fiind premiata cu medalii de aur. Generatorii respectivi sunt considerati ca fiind solutia tehnica ideala privind asigurarea energiei electrice si nu numai, necesara civilizatiei umane in prezent si intr-un viitor practic infinit.
Solutia preconizata de Adrian Visan este pe cat de simpla, pe atat de neasteptata. Avem de-a face practic cu extragerea electrostatica, la temperatura normala a habitatului uman, in jur de 20-25 de grade Celsius, a sarcinii electrolitice a unui volum fluid sau metal, constant ionizat, prin transferul energetic al unei surse de radiatii Beta. Energia de ionizare rezultata astfel este electrostatic transferata direct in circuite electrice controlabile, cum sunt condensatorii electrici. Dimensionati si dispusi in diferite scheme tehnologice, acestia furnizeaza energie electrica la tensiunea si intensitatea necesara unui consumator. Volumul si greutatea acestor generatori-baterii electrostatice AV (Aurel Visan) sunt incredibil de mici, in raport cu potentialul livrat, de la cativa Watt, la cateva sute de TW si de la cativa volti, la milioane de volti. Practic este nelimitata gama varietatilor de generatori electrostatici miniaturizati, acoperind astfel, in mod absolut, toate necesitatile activitatilor umane. De exemplu, pentru propulsarea unei aeronave uriase de tip Airbus, bateriile electrostatice AV nu vor depasi volumul unei valize de voiaj obisnuite. Avionul nu mai are nevoie de alt carburant. El devine mai usor prin disparitia tonelor de acumulatori electrici si a rezervoarelor de kerosen. Astfel, inerent creste semnificativ capacitatea sa de transport util, in plus, dispare pericolul legat de pierderea sau aprinderea carburantilor. Un automobil puternic, putand atinge o viteza de 250 kilometri pe ora, va dispune de o baterie electrostatica AV nu mai mare decat o carte ce poate incapea in buzunarul unei haine. In plus, acest automobil nu mai are nevoie de alt carburant. Uluitoare este realitatea practica a generatoarelor AV. Ele asigura o autonomie continua de minimum 25 de ani, dupa care intervine o revizie, ce le repune in functiune pentru alti 25 de ani, la un pret de cost simbolic si fara nevoia unei intretineri periodice. Generatoarele AV sunt destinate tuturor activitatilor energetice, inlaturand intregul complex de centrale electrice si linii de transport de energie electrica ce impanzesc astazi intregul Glob terestru, fie ele aeriene sau subterane.
Omenirea echipata cu generatoarele electrostatice AV poate rasufla usurata, deoarece problema energiei electrice si motrice este practic rezolvata. Mai mult, prin eliminarea costurilor cerute de productia de energie, incepand de la extractia combustibililor, pana la producerea si consumul energiei. Practic, aceasta inseamna o usurare enorma sub raport nu numai tehnologic, dar si economic a lumii. Si, in plus, disparitia pericolului poluarii planetare. Daca ar trebui socotite toate aceste valori, romanul Adrian Visan ar trebui considerat salvatorul omenirii prin gasirea solutiei de depasire a pericolului catastrofei ecologice mondiale. Remodelarea tuturor industriilor va da astfel o noua viziune a Planetei noastre. Din pacate, acest munte de aur reprezentat de geniala inventie a inginerului Adrian Visan, recunoscuta pe plan international, nu preocupa pe guvernantii romani care se zbat in mocirla unor solutii economice discutabile. Asa cum japonezii au iesit din marasmul economic prin industria lor electronica, occidentul european a razbit greutatile postbelice cu productia industriala de inalt nivel tehnic, iar chinezii concureaza lumea "cu chinezariile" lor din industria usoara, Romania ar putea deveni practic o putere economica, valorificand pe scara mondiala inventia lui Adrian Visan. Din pacate, sutele de inventii brevetate si medaliate in targuri de specialitate, care ar aduce valori imense tarii, zac neutilizate. Este o paguba nu numai pentru Romania, ci a intregii lumi civilizate.
Gh. Bratescu
Bancul zilei...
Bulă dormea dus când Bubulina s-a apucat să-l zgâlţâie ca să-l trezească.
- Ei, ce e? întreabă Bulă somnoros.
- Tu auzi? Scârţâie un şoricel, şopteşte Bubulina.
- Şi ce vrei? Să mă scol să-l ung?
Dan Puric: Oamenii normali vor deveni o secta in Romania
Multi din ascultatorii dvs. privesc cu uimire apropierea neconditionata a dvs. fata de Biserica Ortodoxa Romana, fie si numai pentru ca BOR a refuzat totusi sa scape de securistii din ograda. De ce imprumutati asa usor din imaginea si prestigiul dvs. unei institutii care refuza sa se reformeze?
Cand incepi sa judeci un lucru, judecam cauzele. Cauza a fost ideologia aceasta sinistra, de tip criminal, care vine din afara. Faptul ca in BOR au existat alunecari si colaborari cu securitatea sunt efecte, sunt reziduri. Nu judec efectele, caut sa abolesc cauzele. Biserica a existat sub comunism si prin compromisuri. Cu compromisul se face compromisul, nu cu valoarea. Oamenii care au fost in Biserica si au semnat cu Securitatea au facut niste compromisuri de supravietuire. Nici unul din Biserica nu a facut ceva care sa submineze esenta Bisericii. Poate fi discutat. Poate sub sutana au fost bagati securisti, care au folosit taina spovedaniei ca o turnatorie, asta e treaba Securitatii si Securitatea trebuie judecata nu Biserica. Nu trebuie inceput cu Biserica, ci cu structurile comuniste, care inca ne judeca. In perioada comunista, cand au vazut ca sunt 1000 de manastiri, au trecut cu buldozerele peste ele.
Multe lucruri scrise despre marii ierarhi care ar fi colaborat cu Securitatea s-au dovedit a fi mincinoase. Eu am citit ca unul dintre cei mai mari ierarhi pe care ii avem, om cu calitate ortodoxa cum e Bartolomeu Anania, a fost improscat de Securitate. Este un mare pacat. Si maine despre Dan Puric se poate spune ca este pedofil si homosexual pentru ca dumneavoastra sa nu aveti incredere.
In primul rand sa vorbim de marii criminali de la Aiud si apoi de lucrul acesta. Eu imi asum lucrul acesta, nu numai eu, au fost marii martiri din puscarii care sunt sfinti, duhovnici, precum Iustin Parvu. Ei au zis “Nu judecati Biserica, ea saraca abia a rezistat”. Biserica se va reface, are un metabolism de auto-epurare. Cei care au gresit fundamental sunt in legatura cu Dumnezeu, nu judeci tu.
Daca un popa nebun face porcarii il dau doua saptamani la televizor, dar de ceilalti care construiesc parohii nu zic nimic. Eu circul mereu prin tara si vad oameni care ctitoresc biserici, manastiri, daca ati sti ce substanta exista… Lepra de la televizor nu vorbeste de asa ceva. Cand au fost doua milioane de oameni la moaste, au filmat fragmentat trei babe care se impingeau. Vor sa arate chestia de derizoriu, nu valoarea humus-ului ortodox. Totusi oamenii astia au credinta, hai sa le respectam credinta. Handicapatii si jegosii de securisti din televiziune iau oameni uitati de lume, intervieveaza marginali ai societatii, cu fete ciudate, nu stau de vorba cu un om ca lumea. Suntem supusi unei manipulari. Sa lasam Biserica si sa sa ne concentram asupra securistilor! Daca aveti un director securist, spuneti-i in fata ca este o jigodie! Aveti unul la televiziune care e criminal? Ii spuneti ca este criminal cultural! Aveti un Guvern care este criminal si care trimite studentii inapoi? Ii spuneti ca e criminal!
Cum ii putem face pe tineri sa citeasca mai multe carti spirituale? Adica sa citeasca mai degraba viata parintelui Calciu-Dumitreasa, decat “Codul Da Vinci”.
In marturisirea crestina sfintii nu vorbesc, ei cuvanta. Tu, care citesti astfel de carti, ii spui celuilalt, care nu citeste: “Stai ma cu creierul in computer si cu stomacul in frigider. Te-ai documentat vreodata, ai citit ce a suferit un parinte precum Gheorghe Calciu Dumitreasa?”. Cu iubire critica ii spui: “Mai baiatule, trezeste-te! Care sunt normele tale cu care ma judeci? Ai citit asta?”. In loc sa citeasca viata unei martire, el citeste viata Madonnei. Cel putin ii mai tai din elan: “Serile tale petrecute citind Sandra Brown nu sunt egale cu ale mele care am citit vietile martirilor”.
Cum arata Romania prin ochii lui Dan Puric?
Romania este o tara sangeranda, este o rana. Are o populatie bezmetica la suprafata, chinuita, distrusa. Iata ca din randul tineretului sunt soldati ai populatiei bezmetice, aceasta ultima invazie a poporului roman, este facuta de populatia Romaniei, sunt vorbitori de limba romana care ne inconjoara. Romania incearca sa se ridice, sa reziste la noul val care vine acum. Cum e sa mananci Danone peste tot? Nu am nimic cu firma respectiva. Dar am inceput sa fim nostalgici dupa iaurtul lui Ceausescu. Avea o idiotenie luminoasa, pe cand acum vad o patologie a firii. L-au intrebat pe Nichita Mihalkov ce l-a invatat cenzura comunista si a zis ca a invatat sa vorbeasca despre dragoste fara sa isi arate organele genitale. Am inceput sa fim nostalgici dupa cenzura comunista. Uitati in ce hal am ajuns, nu stim linia de echilibru. Cel mai greu, spunea Leonardo Da Vinci, este sa desenezi un om in picioare, in pozitie verticala. Verticalitatea si echilibrul sunt cel mai greu de redat. Am inceput sa ne miram de normalitate in Romania. Oamenii normali vor fi o secta, daca o vom duce tot asa, niste marginali. Majoritatea vor fi cei cu autoritatea parentala sau cu adoptii de copii, noi va trebui sa de adoptam la “normalitatea”care o sa vina.
Cum a aparut omul? Dumnezeu sau maimuta? Religia sau stiinta?
M-a intrebat pustiul meu cand avea cinci ani: ”Tata, pe om l-a facut Dumnezeu sau se trage din maimuta?”. “Ba pe om l-a facut Dumnezeu, dar sunt cativa care se trag din maimuta, iti arata tata maine la teatru”.
Ce ne pregatiti pe scena? Aveti vreun proiect in lucru? Recomandati-ne cateva piese de teatru de calitate din Romania unde sa mergem.
Ajung in situatia de a ma auto-recomanda. Eu, muncind ingrozitor de mult, nu mai am posibilitatea sa vad ce se intampla in jur. Aud in schimb ca textele pe scena devin din ce in ce mai vulgare. Vulgaritatea si mitocania sub pretextul diversitatii. In ceea ce ma priveste, eu ii chem pe oameni sa vina la “Don Quijote”, l-am jucat la Alba Iulia cu 1000 de spectatori, acum il joc la Constanta. O sa joc pe scena Teatrului National pe 27, “Visul”. Se pregateste un spectacol emotionant. Se mai joaca “Inima de Caine”, “Regina Mama” cu Olga Tudorache, care inca se mai joaca la Teatrul National. La Teatrul de Comedie se joaca niste piese foarte bune, din cate am auzit.
17 martie 2009
Bancul zilei...
La ora de matematica invatatoarea ii intreaba pe copii:
Inv: - Trei vrabii stau pe o craca. Pe una o impuscam. Cite raman pe craca?
Gigel: - Nici una, pentru ca celalalte isi iau zborul.
Inv: - Matematic nu este corect, Gigele, dar iti apreciez logica.
Gigel: - Doamna invatatoare! As dori sa intreb si eu ceva: trei femei mananca inghetata pe strada. Una o musca, una o linge, iar cealalta o suge. Care dintre ele este casatorita?
Invatatoarea se gandeste. - Cea care o suge.
Gigel: - Din pacate nu, ci cea care poarta verigheta, dar va apreciez totusi logica!
Inv: - Trei vrabii stau pe o craca. Pe una o impuscam. Cite raman pe craca?
Gigel: - Nici una, pentru ca celalalte isi iau zborul.
Inv: - Matematic nu este corect, Gigele, dar iti apreciez logica.
Gigel: - Doamna invatatoare! As dori sa intreb si eu ceva: trei femei mananca inghetata pe strada. Una o musca, una o linge, iar cealalta o suge. Care dintre ele este casatorita?
Invatatoarea se gandeste. - Cea care o suge.
Gigel: - Din pacate nu, ci cea care poarta verigheta, dar va apreciez totusi logica!
Naufragiu
Naufragiaza o corabie. Un pasager se apropie inot de capitan si-l intreaba:
- Capitane, cat avem de inotat pana la cel mai apropiat pamant?
- Trei kilometri.
- In ce directie?
- In jos…!
Sotul
Sotul vine acasa din delegatie si sotia are trei barbati in casa. Nu stie unde sa-i piteasca asa ca ii baga repede in trei saci si ii pune pe balcon. Sotul vrea sa-si aprinda o tigara si vede sacii astia si intreaba:
-Ce e cu sacii astia?
-A fost mama ta in vizita si ne-a adus cate ceva… Sotul da un picior la primul sac si dinauntru se aude: -Kvik, kvik, kvik!
Sotul zice: -A, un purcelus…e bine! Da un picior la al doilea sac si aude: -MUU,MUUUUUU
-A, un vitelus… Da un picior la al treilea sac si nimic. Mai da inca un picior si mai tare si nimic. Ia o lopata si incepe sa dea in sac cu ea. Deodata sacul se deschide si iese un tip revoltat rau:
-BA, TAMPITULE, DACA TAC …INSEAMNA CA TI-A ADUS MAICA-TA CARTOFI!
Dumnezeu si Adam
Dumnezeu l-a creat pe adam si femeia, adam se duce la Dumnezeu si zice:
Adam: Doamne!
D-zeu: Da, adame.
Adam: de ce ai creat femeia asa de frumoasa?
D-zeu: Ca sa o iubesti adame.
Adam: Dar, Doamne de ce ai facut-o asa de proasta?
D-zeu: Ca sa te iubeasca adame.
Adam: Doamne!
D-zeu: Da, adame.
Adam: de ce ai creat femeia asa de frumoasa?
D-zeu: Ca sa o iubesti adame.
Adam: Dar, Doamne de ce ai facut-o asa de proasta?
D-zeu: Ca sa te iubeasca adame.
Pictoru si oile...
Un pictor trece pe un camp si vede un cioban cu oile la pascut. Merge la el si il intreaba:
- Bade imi dai voie sa-ti pictez oile?
La care ciobanul zice:
- Ba deloc, ca mie imi plac asa cum sunt!
- Bade imi dai voie sa-ti pictez oile?
La care ciobanul zice:
- Ba deloc, ca mie imi plac asa cum sunt!
un pictor
Intr-o galerie de arta, pictorul explica unui grup de vizitatori:
-Cand am inceput sa pictez acest tablou, nu stiam ce va fii.
Un ascultator intreaba:
-Si cand ati aflat?
-Cand am inceput sa pictez acest tablou, nu stiam ce va fii.
Un ascultator intreaba:
-Si cand ati aflat?
O barza cu un batranel
O barza cu un batranel in cioc.
Intreaba batranelul:
-Auzi, nu crezi ca ne-am ratacit?
Intreaba batranelul:
-Auzi, nu crezi ca ne-am ratacit?
16 martie 2009
Paul Gauguin (1848-1903)
Paul Gauguin
Paul Gauguin s-a nascut la Paris in anul 1848 pe data de 7 iunie intr-o familie in care tatal sau Clovis Gauguin era ziarist.
Paul Gauguin si-a petrecut copilaria in Peru. În 1865 Paul Gauguin se află ca ofiţer secund pe un vas comercial cu destinaţia Rio de Janeiro, un an mai târziu, porneşte într-o călătorie de 13 luni în jurul lumii, ca locotenent pe vasul "Chili". Ajutat de tutorele său, Gustave Arosa, bancher şi colecţionar îndrăgostit de lucrările impresioniştilor, Paul Gauguin este angajat în 1871 ca funcţionar la o agenţie de bursă dupa ce a calatorit in intreaga lume, intre 1868 - 1871, pentru a se stabili in final la Paris. Aici a lucrat intr-o banca si s-a casatorit cu Mette-Sophie Gad, cu care a avut trei copii.
Din 1874, atras de noii artisti, incepe sa cumpere tablouri realizate de impresionisti si in scurt timp incepe la randul sau sa picteze. Spre surprinderea prietenilor, tablourile sale se bucura de succes si Gauguin devine un nume cunoscut si respectat in cercurile artistice pariziene.
In 1876 are prima sa expozitie. Dupa o prabusire a Bursei, in 1882, Gauguin se decide sa se ocupe exclusiv de arta. El si-a expus ideile sale despre arta într-o brosura (1892) unde îsi dezvolta principiile teoretice izvorîte dintr-o atenta observare a realitatilor sociale si artistice ale Frantei din timpul furtunoasei vieti a artistului.
Ca pictor, Paul Gaugum si-a dat seama de greselile pictorilor impresionisti în ceea ce privea pulverizarea formei si disparitia volumelor, dar a acceptat luminarea paletei. De asemenea, acest artist a dorit sa faca o arta spirituala, cu un continut sufletesc, adesea simbolic si a evitat arta impresionistilor care =>e rezuma numai la senzatie. Aceasta conceptie va fi preluata mai apoi de o serie de artisti din gruparea simbolista (Puvis de Chavanne, Gustave Moreau si Odilon Redon).
Nemultumit de cultura si de societatea franceza în care a trait, pictorul s-a refugiat pentru cîtva timp în insulele Pacificului, cautînd astfel sa scape de ipocrizie
si de o anumita arta de trucuri, contemporana. A iubit îndeosebi populatia indigena din insule, pe care a aparat-o de colonialism, ceea ce confera si pe aceasta cale o valoare mare personalitatii artistului.
în locuitorii acestor insule ca si în arta lor el gaseste ceva proaspat, fara oboseala si ruti-nism, fara artificii. Paul Gauguin observa ca arta din insule nu se multumeste cu transcrierea directa a realitatii si nici cu rezultatele viziunii artistice directe, ca nu se opreste la senzorial, si ca, relatînd ce stie despre existenta, omului si a omenirii, ea devine mai importanta.
De aici porneste interesul artistului pentru arta primitivilor, interes care apoi s-a generalizat si mai dainuie si azi, ea fiind cercetata de multi pictori. Din punct de vedere tehnic, viziunea lui Paul Gauguin a fost mai mult decorativa, pictorul reducînd, în tablouri, numarul de planuri în adîncime. Pentru a-si exterioriza simtirea, el întrebuinteaza culori vii, întinzîndu-le pe suprafete mari, în puternice contraste, ceea ce a dus mai tîrziu la arta fovismului, care îsi ga
seste radacina si la Gauguin. De asemenea, pictorul sugereaza spatiul prin contrast cromatic în ceea ce priveste umbra el o considera ca fâcînd parte din forma, colorata. El prefera liniile sinuoase, mai capabile sa traduca o infinitate de nuante expresive si pentru ca pictorul întîlnise în arta bastinasilor aceeasi morfologie.
Pictorul si-a început activitatea artistica foarte tîrziu, prin 1874, mai înainte fiind ofiter de mariaa si curtier, adica functionar de bursa. De pictura s-a ocupat în exclusivitate de-abia în 1881, dupa ce demisionase din slujba.
Neconvenindu-i atmosfera din Paris, Gauguin a plecat la Pont-Aven, în provincia franceza Bretagne, unde este înconjurat de un important grup de pictori si unde a pictat mai multe peisaje.
Gauguin a plecat apoi în Insulele Antile, de unde s-a întors cu multe tablouri în care a redat
o atmosfera exotica, însorita. în anii 1891— 1893, pictorul a lucrat în Insula Tahiti. Acolo, sub soarele tropical, Paul Gauguin a redus în pictura detaliile obiectelor si a redat contururile prin linii generalizatoare, adesea sinuoase. A pictat însa cu multa iscusinta stralucirea o-biectelor sub un soare dogoritor, cu culori vii. imprimînd lucrarilor sale un foarte pronuntat aspect decorativ. Volumele, rotunjimile si în general, relieful obiectelor nu l-au preocupat (Cînd te casatoresti, Pastorala tahitiana). în multe din pin/ele lui, realitatea nu mai apare ca în viata, ci interpretata, fiindca dupa parerea lui Gauguin, artistul nu trebuie sa tina prea îndeaproape cont de adevarul din natura, tabloul trebuind sa fie o „creatie" si nu o „imitatie".
Totusi, tematica pictorului, plecînd de la observarea oamenilor si a obiectelor din tarile calde, tradeaza dorinta lui de a reda în arta un aspect al realitatii, si anume inocenta omului simplu {Femei pe plaja, 1391). Astfel, prin simplificare, pictorul a voii sa atinga maretia artei arhaice si primitive. Pentru aceasta, el a creat personaje imobile, cu fete nemiscate, statice, cu gesturi încremenite, prinse parca în momentul în care gîndesc sau încearca sa îndeplineasca un ritual, patrunse de gravitatea, de însemnatatea unui moment solemn (Povestiri barbare, Zile de bucurie, Femei pe plaje).
în aceste lucrari cu forme statice, masive, monumentale si simple, Gauguin se reîntoarce spre o viziune decorativa, adica spre o compozitie cu mai putine planuri în adîncime, si ale carei forme mari se citesc cu limpezime de la distanta. Sînt compozitii în care spatiul este figurat prin opozitia marilor planuri de culoare contrastanta, distanta dintre cald si rece suge-rînd ochilor nostri o distanta spirituala.
Arta lui Paul Gauguin împleteste astfel sensibilitatea si ratiunea omului modern cu forme artistice foarte vechi. Peisajele lui au noblete si maretie prin echilibrul elementelor din compozitie si prin formele lor simple, tratate în linii mari.
Dintre lucrarile sale, în afara de cele citate, Vahine (femeie) cu gardenia (1891) si Otohi (Singuratate) sînt cele mai admirate.
In pofida pasiunii pentru pictura urmatorii ani se vor dovedi foarte dificili, mai ales din punct de vedere financiar. Locuieste la Rouen, Copenhaga si Pont-Aven, adesea in conditii mizere. Revine la Paris, unde il cunoaste pe Vincent van Gogh, de care il va lega o durabila prietenie.
1888 este un an crucial pentru cariera sa artistica, Gauguin revenind la Pont Aven si adoptand un nou stil : simbolismul. Petrece trei luni la Provence, alaturi de van Gogh, dupa care paraseste Franta, declarand ca nu va mai reveni niciodata in tara.
Ajunge in Tahiti in 1891, stabilindu-se in Mataiea. A fost o perioada deosebit de productiva pentru Gauguin, acesta realizand primele lucrari cu titluri precum "Te nave nave fenua" (Pamantul minunat), "Manao tupapau" (Spiritul mortilor care vegheaza) sau "Arearea" (Bucurie). Chiar daca isi gasise paradisul indelung visat, Gauguin este nevoit sa revina la Paris in 1893, pentru a gasi cumparatori pentru lucrarile sale. Din pacate intoarcerea a fost un esec din toate punctele de vedere : lucrarile exotice isi gasesc greu cumparatori, artistul pierde un proces si, in urma unei lupte in Concarneau, isi rupe un picior.
Cand se insanatoseste, dezamagit de Franta si in general de Occident, pleaca din nou spre Tahiti, in iulie 1895. Revenind in noua sa tara continua sa lucreze, dar depresia nu dispare. Dupa o tentativa de sinucidere si o perioada petrecuta la un spiral psihiatric din Vaiami, in Papeete, se decide in 1901 sa se stabileasca la Marquesas, in Hiva Oa, unde isi construieste o casa, pe care o numeste inspirat " Casa Placerii". Bolnav si obosit, continua sa picteze si sa sculpteze, implicandu-se si in viata comunitatii, incercand sa lupte impotriva amenintarii colonizarii. Moarte pe 8 mai 1903 si este inmormantat in Atuona Calvary.
Salvador Dali (1904-1989)
Salvador Dali
Pe numele sau adevarat Salvador Felipe Jacinto Dali i Domenech, cunoscut ca Salvador Dali a fost pictor si scriitor de origine spaniola, reprezentant de marca al curentului suprarealist, s-a nascut pe data de 11 mai 1904 in oraselul Figueras, linga Gerona, Catalonia, la doar treizeci de kilometri de granita cu Franta. Fiu al unui prosper notar, si-a petrecut copilaria in Figueras si la locuinta da vara a familiei, in satul de pescari Cadaques.
Daca la 6 ani dorea sa ajunga bucatar, un an mai tirziu se credea Napoleon, dar pasiunea pentru pictura incepe sa devina mistuitoare. Incepe sa ia cursuri de desen din 1916, primele sale tablouri fiind influientate de impresionism si de pictura spaniola a secolului al XIX-lea, apoi de futurismul italian, pina in 1920. Trece prin majoritatea curentelor si tehnicilor artistice, iar in cele din urma, dupa ce intra la Academia de Arte Frumoase 'San Fernando' din Madrid, isi gaseste propriul sau stil - suprarealist. Isi dezvolta o tehnica aparte, caracteristica intregii sale opere, bazindu-se pe crearea unor extraordinare efecte de iluzie optica si, mult mai tirziu, foloseste tehnici stereografice.
In anii '20 poate fi gasit in compania scriitorului Federico Garcia Lorca, 'poetul mortii nefaste', cel mai bun prieten al adolescentei lui Dali, a cineastului Luis Buñuel si a unui grup de anarhisti.
Se intilneste la Paris cu Picasso si André Breton, seful miscarii suprarealiste, dupa ce este dat afara de la Academie pentru agitatie in rindul studentilor si conduita necorespunzatoare.
Primul sau tablou suprarealist dateaza din 1928 ('Le sang est plus doux que le miel'), iar Juan Miró il determina sa intre in rindul grupului suprarealist parizian. Incepe sa devina cunoscut in lumea intreaga cind trei din pinzele sale, incluzind 'The Basket of Bread' (acum aflata in colectia Muzeului Dali), au fost expuse la a treia expozitie anuala internationala, la Pittsburg-1928. Salvador concepe impreuna cu Buñuel doua filme suprarealiste: Un chien andalou (1929) si L'age d'or (1931), a caror prima difuzare la Paris provoaca un insemnat scandal. Productiile pictorului din aceasta epoca devin din ce in ce mai suprarealiste, caracterizate printr-o alianta dintre tehnica naturalista, clasica, dusa la extrem si o tematica bizara si irationala.
Tot in anul 1928, Dali o intilneste pe Gala Eluard, intr-o vizita impreuna cu sotul ei, poetul Paul Eluard, in Cadaques. Ea va deveni iubita, muza, managerul si principala inspiratoare a lui Dali. Va apare pretutindeni in opera artistului drept 'Galarina' (1944-1945), 'Leda Atomica' (1949) sau 'Galateea' (1952). In 1934, Dali si Gala se vor casatori civil si vor face prima lor calatorie in America.
Dali devine, incet-incet, liderul miscarii suprarealiste si pinza sa 'Persistenta memoriei' (1931, Muzeul de arta moderna - New York) este cea mai cunoscuta lucrare suprarealista. Inspirat de metoda suprarealista de scriere automata, care opune intentiei artistice constiente asociatii libere de idei dictate de subconstient, Salvador Dali isi dezvolta propria sa metoda paranoico-critica, definita de el insusi ca fiind o "metoda spontana de cunoastere irationala onirica pentru interpretarea critica a asociatiilor viziunilor de nebunie".
Dali, influentat de teoria psi-analizei enuntata de Sigmund Freud (pe care il si intilneste in 1938), creeaza in deceniile patru-cinci ale secolului pinze infatisind creaturi fantasmagorice, scene contradictorii si absurde, abundind de simboluri si tinzind sa zugraveasca oniricul: 'La girafe en feu' (Muzeul de arta Bâle - 1935), 'Ruines Ataviques après la pluie' (colectie particulara Roma - 1936).Odata cu apropierea razboiului, apoliticul Dali intra in conflict cu Breton si grupul suprarealist din care va fi expulzat in anul 1934. Acest lucru nu l-a impiedicat sa-si expuna lucrarile la toate expozitiile internationale ale decadei, declarind, plin de infatuare: le Surrealisme c'est moi.
In 1940 este gata sa treaca la o alta perioada artistica, o noua etapa, pe care o numeste "clasica". Din anul 1940 pina in 1948, paraseste, impreuna cu Gala, Europa, pentru a locui in Statele Unite. Dorinta de a soca si de a se autoproclama geniu creste pina la extrem, fiind binecunoscute aparitiile sale excentrice si comportamentul bizar. Astfel, insusindu-si "tehnica socarii", este vazut plimbindu-se cu un tapir in lesa, coborind dintr-un automobilb incarcat cu sute de conopide, iesind dintr-un cub 'metafizic' etc. Alaturi de pictat, incepe sa scrie carti auto-biografice: Viata re-secreta si Jurnalul unui geniu, semnificative sectiuni prin uriasul orgoliu dalinian. Este timpul ca Dali sa declare: "Singura diferenta dintre mine si un nebun este ca eu nu sint nebun!" si "Inca din frageda copilarie, am avut vicioasa inspiratie de a ma considera altfel decit muritorii obisnuiti. Iata inca un lucru care este pe cale de a-mi reusi."
Succesul lui Dali devine binecunoscut tuturor, determinindu-l pe André Breton sa-l denumeasca Avida Dollars.
Dupa 1945, obsedat de diferite teme stiintifice, istorice sau religioase, studiindu-i pe Millet, Rafael si Vermeer, pictorul creeaza noi capodopere ca 'La tentation de Saint Antoine' (1946), 'La Madone de Port Lligat' (1950), 'Tête raphaëlesque éclatée' (1951), 'Christ de Saint Jean de la Croix' (1951) - enuntind in paralel 'Manifestul mistic', 'La cène' (1955), 'Rose méditative' (1958), 'La Decouverte de l'Amèrique par Christophe Colomb' (1959). Reintors la credinta catolica insuflata din copilarie, Dali se recasatoreste cu Gala, a doua ceremonie, religioasa, avind loc intr-o capela la Girona, in Spania.
Dali incepe sa colaboreze si la realizarea decorurilor, costumelor si a diferitelor scene de teatru, balet si film.
Anii '60 sint dedicati unor alte experimente, demonstrind noi metode de a picta folosindu-se de o pusca, creind asa-numita 'Bomba a Apocalipsului', dezvaluind capodopere de mari dimensiuni ca 'La Bataille de Tètouan' (1962), 'Tuna Fishing' (1966-1967), 'La torero hallucinogéne' (1968-1970) caracterizate printr-o surprinzatoare bogatie tematica si coloristica.In anul 1974, Dali deschide in Figueras Teatro Museo Dali, la data de 25 septembrie. Alaturi de creatii proprii, sint expuse pinze si sculpturi ale prietenilor sai (Ernst Fuchs, Arno Brecker, Pichot). Concomitent, Dali realizeaza primele holograme, auto-denumindu-se Polyeder. Una din primele holograme infatiseaza un dublu portret al Galei: Angelus Gala. Cu ajutorul arhitectului Emilio Pèrez Piñero, Dali transforma teatrul din Figueras intr-o 'Sfinta Capela cinetica', o noua propunere de arta dinamica, in concordanta cu noua fizica.
Urmeaza retrospective ale operei sale, la Paris si Londra. In anii '80, Dali revine la teme mai vechi si incepe sa-l studieze pe Michelangelo, in asteptarea imortalitatii. Megalomania se transforma in umilinta si sovaiala, in teama de a muri, dar artistul inca incearca, prin ultimele lui puteri, sa penetreze secretele marilor maestri.
La 10 iunie 1982, Gala moare si Dali ramine singur. Incearca sa se sinucida, de mai multe ori, sanatatea incepind sa i se subrezeasca, progresiv. Ultimii ani ai vietii si-i petrece in Torre Galatea, in Figueras. In 1989, pe 23 ianuarie, pictorul sufera un atac de cord fatal, lasindu-si intreaga avere (130 de milioane de dolari) si lucrarile statului spaniol.
Stefan Luchian (1868-1916)
Stefan Luchian
Stefan Luchian s-a nascut la 1 februarie 1868, la Stefanesti, un sat din nordul Moldovei, ca fiu al maiorului Dumitru Luchian si al Elenei Chiriacescu. Vocatia viitorului pictor se declara înca din copilarie, el rezista cu încapatânare eforturilor mamei sale de a-l înscrie la scoala militara. În 1873 familia se muta la Bucuresti. Stefan Luchian se înscrie în 1885 la clasa de pictura a Scolii de Belle Arte, pe care o absolva în 1889, obtinând medalia de bronz pentru un Cap de expresie si un Studiu dupa natura. Maestru nedisputat i-a fost, în aceasta perioada de formare, Nicolae Grigorescu, la care Luchian gasi încurajarea, fara sa-i împiedice libera dezvoltare a personalitatii. În toamna anului 1889 pleaca la München, unde studiaza doua semestre la Academia de arte frumoase si executa copii dupa operele lui Correggio si Rembrandt, aflate la Muzeul de arta. Revine în tara în 1890 si participa la prima expozitie a societatii de arta Cercul artistic. Pleaca în anul urmator la Paris, unde studiaza la Academia Julian si cunoaste, în muzee si expozitii, viata artistica pariziana, aflata în acea perioada în plina efervescenta impresionista. Tabloul Ultima cursa de toamna arata influenta evidenta a lui Manet si Degas, dar si ecoul unor predilectii mondene, pe care Luchian va continua sa le aiba pentru o vreme si la Bucuresti.
Revenit la Bucuresti, va fi în 1896 principalul initiator al "Expozitiei artistilor independenti", care se va deschide chiar în fata Salonului Oficial. Se înscrie la concursul pentru ocuparea catedrei de pictura a Scolii de Belle-Arte din Iasi, de la care se retrage însa, protestând împotriva masinatiunilor de culise. În 1900 participa cu doua pasteluri la "Expozitia Universala" de la Paris. În acelasi an apar primele manifestari ale unei afectiuni ale maduvei spinarii, maladie cunoscuta sub numele de Scleroza Multipla, care, dupa ameliorari trecatoare alternând cu noi agravari, îl lasa infirm pentru tot restul vietii. Soarta îi este potrivnica, boala si saracia materiala mergând mâna în mâna. Continua totusi sa lucreze cu frenezie si pâna în anul 1915 expune neîntrerupt la diverse expozitii. Prezenta eminenta în viata artistica a timpului, Luchian nu cunoaste pentru multa vreme succesul. Astfel la expozitia sa din 1905, singurul cumparator al unui tablou a fost pictorul Grigorescu. Un grup restrâns de admiratori si prieteni îl aclama, conditia sa materiala continua însa sa fie dintre cele mai precare.
Din 1909 pâna la sfârsitul vietii va fi tintuit în fotoliu. Fixase însa în memorie "splendorile scânteietoare" ale peisajului românesc, pe care îl va reda într-o serie întreaga de opere, adevarate miracole de simplitate si de finete, de sinteza cromatica si arhitecturala a formelor, de colorit stralucit si delicat totodata. Tehnicii uleiului Luchian îi alatura, pentru peisaj si pentru multe dintre naturile moarte cu flori, pastelul, cu care ajunge la o maiestrie neegalata. Fluiditatea contururilor, delicatetea catifelata a petalelor, le-a evocat cel mai bine prin intermediul pastelului. Luchian începuse sa picteze flori mai dinainte, dar abia din 1908 el îsi concentreaza în aceasta directie toata energia creatoare, toata pasiunea pentru natura, toata dragostea pentru viata si pentru frumos. Iata de ce "florile" lui Luchian au acea intensitate aproape dramatica a sentimentului, acea lumina interioara, acea simplitate grava care fac di multe dintre ele - este de ajuns sa mentionam Anemonele - adevarate capodopere.
Luchian a murit la 28 iunie 1916. Catre sfârsitul vietii nu mai putea tine penelul cu degetele paralizate. Punea pe cineva sa i-l lege de încheietura mâinii. Astfel sfârsea, în flacara unei inepuizabile pasiuni pentru arta sa, viata unui pictor.
Perzentare cronologica:
1868
Ştefan Luchian s-a născut la 1 februarie, în comuna Ştefăneşti, judeţul Botoşani. Tatăl său, maiorul Dimitrie Luchian, moldovean, la îndemnul domnitorului Alexandru Ioan Cuza (cu care fusese prieten), se căsătorise cu o munteancă, Elena Chiriacescu; au mai avut un fiu, Anibal, născut cu doi ani mai tîrziu.
1873
Familia artistului se mută în aprilie la Bucureşti, în strada Popa Soare 15, într-o casă atunci cumpărată.
1875-79
Urmează cursurile şcolii primare din Tabaci.
1877
Tatăl pictorului moare la 26 noiembrie.
1880-83
Urmează cursurile liceului " Sf. Sava ".
1885
După ce refuzase să devină ofiţer, studiază pictura la şcoala de bele-arte din Bucureşti, unde are ca profesor pe Theodor Aman şi Gheorghe Tattarescu. Avînd pasiune pentru muzică, o vreme frecventează şi clasa de flaut de la Conservator.
1889
Obţine medalia de bronz pentru lucrările Cap de expresie şi Studia după natură. Toamna, pleacă cu bursă la Mlinchen, la Academia de arte frumoase, unde nu rămîne decît un an. Execută, în muzeu, copii după Rembrandt şi Correggio.
1890
Reîntors în ţară, participă cu patru lucrări la prima expoziţie a societăţii de artă "Cercul artistic ".
1891
Pleacă la începutul anului la Paris, unde studiază la Academia Julian cu profesorul W. Bouguereau, dar mai ales frecventează muzeele şi expoziţiile, urmărind atent viaţa artistică din capitala Franţei.
1892
Murindu-i mama, Luchian se reîntoarce în ţară.
1893
Pictorul îşi organizează un atelier pe actuala stradă Aristide Briand; în toamnă expune din nou la " Cercul artistic " (patru tablouri).
1894
Foarte activ, participă la "Expoziţia artiştilor în viaţă ", din al cărui juriu face parte; pictată încă de la Paris, Ultima cursă de tomană, vădind unele influenţe ale lui Degas, este distinsă cu medalie; în noiembrie, expune zece lucrări la "Cercul artistic". Înscris la concursul pentru ocuparea catedrei de pictură a şcolii de bele-arte din Iaşi, se retrage protestînd împotriva favoritismului practicat de comisie.
1895
Organizează împreună cu Titus Alexandrescu o expoziţie personală în atelierul său. Participă din nou la "Expoziţia artiştilor în viaţă" şi la cea a "Cercului artistic", al cărui vicepreşedinte este ales. Pictează portretul Safta Florăreasa.
1896
Deschide, împreună cu pictorul Artachino, o nouă expoziţie personală; ca o manifestare protestatară împotriva abuzurilor în organizarea Salonului oficial, Luchian şi alţii organizează "Expoziţia artiştilor independenţi". La inaugurare participă şi pictorul Nicolae Grigorescu; iniţiatorii lansează un manifest militînd pentru o artă liberă.
1897
Se mută în str. Popa Tatu, apoi în ştirbei Vodă; pictează biserica din Tulcea, împreună cu Artachino ; participă la organizarea societăţii artistice " Ileana "
1898
Expune 21 de lucrări la expoziţia societăţii " Ileana "; tot împreună cu Artachino pictează biserica din Alexandria.
1899
Participă la "Expoziţia artiştilor în viaţă", iar în aprilie, împreună cu fostul său coleg de şcoală, Nicolae Vermont, deschide o nouă expoziţie personală.
1900
Participă cu două pasteluri la "Expoziţia universală " de la Paris. Pictează biserica Brezoianu din Bucureşti (împreună cu acelaşi Artachino). Cîntă o vreme ca flautist în orchestra Teatrului Naţional. Apare revista " Ileana ".
1901
In cadrul unei expoziţii colective la Ateneu, expune 11 lucrări. Grav bolnav, către sfîrşitul anului se internează în Spitalul Pantelimon, fiind îngrijit de neurologul Gh. Marinescu.
1902
Încă în spital fiind, participă cu opt lucrări la prima expoziţie a noii Societăţi "Tinerimea artistică", al cărei membru fondator este. La începutul verii părăseşte spitalul, mergînd la Govora; aici se împrieteneşte cu Virgil Cioflec, colecţionar de artă, care va scrie mai multe articole despre pictor, precum şi o monografie apărută în 1924. Uşor restabilit, în urma îngrijirilor primite, Luchian se duce la rude, în Ialomiţa, unde reîncepe să picteze.
1903
Îşi organizează o expoziţie personală, cu 39 de lucrări, în Casa Assan. Participă şi la " Tinerimea artistică " cu 13 lucrări. Pictează la Filipeştii de Pădure.
1904
Expune 18 lucrări la " Tinerimea artistică". îşi petrece vara la Techirghiol şi pe Bărăgan. în decembrie, împreună cu desenatorul N.S. Pe-trescu- Găină, deschide o expoziţie personală la Ateneu.
1905
Pictează compoziţia La împărţitul porumbului. Expune 16 lucrări la "Tinerimea artistică" şi la "Expoziţia artiştilor in viaţă".
1906
Expune la "Tinerimea artistică " 12 lucrări. în timpul verii e bolnav.
1907
Printre cele nouă lucrări trimise la " Tinerimea artistică", se află şi autoportretul intitulat Un zugrav. Dramaticele răscoale ţărăneşti din primăvară îi inspiră o serie de lucrări, în tehnici diverse, pe care le aduce la expoziţia personală din decembrie, din sala Ateneului (împreună cu K. Loghi şi O. Spaethe).
1908
Expune 12 lucrări la "Tinerimea artistică", printre care Anemonele. Cu pastelurile realizate în vară la Brebu, îndeosebi peisaje, organizează în octombrie la Ateneu o nouă expoziţie personală.
1909
La expoziţia "Tinerimii artistice" trimite 11 lucrări. îşi retrage lucrările trimise la "Expoziţia artiştilor în viaţă"; vara pictează la Moineşti şi împrejurimi.
1910
I se agravează boala. Participă totuşi la expoziţia "Tinerimii artistice" cu 16 lucrări, realizate îndeosebi la Brebu şi Moineşti. La Ateneu, iarna, organizează o mare expoziţie personală, cu 84 de tablouri.
1911
Tot mai grav bolnav, nu participă la nici o expoziţie.
1912
Expune trei tablouri cu flori la "Tinerimea artistică". începe să picteze Lăutul. Locuieşte acum în casa proprie din strada Primăverii, unde va rămîne pînă la moarte.
1913
Participă la a Xl-a expoziţie internaţională de la Miinchen, iar la " Tinerimea artistică " trimite şase lucrări.
1914
Împreună cu pictorul Nicolae Dărăscu, expoziţie personală la Ateneu, în februarie. Participă cu trei tablouri cu flori la "Tinerimea artistică". Boala i se agravează în continuare.
1915
Pentru ultima oară participă la " Expoziţia artiştilor în viaţă ", unde trimite opt lucrări mai vechi. I se conferă medalia cl. I. Boala progresează. Paralizia îi cuprinde mîinile.
1916
În noaptea de 27 spre 28 iunie, pictorul ştefan Luchian se stinge din viaţă, după o îndelungată suferinţă, în vîrstă de 48 de ani. Joi 30 iunie a fost înmormîntat la Cimitirul Bellu.
Paul Cezanne (1839-1906)
Paul Cezanne
Paul Cezanne s-a nascut intr-o familie de origine italiana. Tatal sau a avut mai intai un atelier de palarii in Aix-en-Provence, locul unde s-a nascut artistul. Cum afacerea a mers nesperat de bine, tatal avea sa devina mai tarziu bancher. In 1859 familia a cumparat o casa langa Aix, care va fi adesea reprezentata in tablourile lui Cezanne.
Intre 1852 - 1859 Paul Cezanne a urmat cursurile de la College Bourbon, unde s-a imprietenit cu Emile Zola, apropiere datorata interesului pentru literatura al celor doi. Din 1856 Cezanne s-a inscris la cursurile serale de desen organizate de Joseph-Marc Gibert la Muzeul Aix.
In perioada 1859 - 1861 a urmat Facultatea de Drept din Aix si a lucrat la banca tatalui sau, dar atractia pentru arta avea sa se dovedeasca mai puternica decat visul unei existente comode, in pofida opozitiei vehemente a tatalui.
Abia in aprilie 1861 tatal lui Cezanne va accepta ca Paul sa isi continue studiile artistice la Paris, unde acesta se inscrie la Academie Suisse. Parisul a fost orasul perfect pentru tanarul Cezanne, care vizita adesea Muzeul Luvru, se imprieteneste cu Pissarro, Guillaumin, Monet, Sisley, Renoir, si, mai ales, descopera arta impresionista
Incearca sa se inscrie la Ecole des Beaux-Arts, dar este respins. Dezamagit, revine la Aix, spre bucuria tatalui sau, care il angajeaza ca functionar al bancii. Va fi un intermezzo de scurta durata, pentru ca in noiembrie 1862 Cezanne revine la Paris si incepe din nou sa picteze.
Paul Cezanne a fost o personalitate artistica de prim rang, despre care Pablo Picasso avea sa spuna ca a fost singurul sau maestru si un adevarat parinte si precursor pentru artistii moderni.
Chiar daca aceast lucru este sau nu acceptat de critici, este clar ca viziunea sa artistica a fost diferita de cea a contemporanilor sai, cautand o maniera de exprimare care nu doar ca nu exista in epoca, dar nu putea fi nici macar imaginata de cei mai multi.
In afara atentiei pentru forme si structura subiectelor abordate, Cezanne a incercat si a reusit sa anime obiectele din compozitii, prin folosirea formelor geometrice si a perspectivei stranii, inspirand astfel artisti precum Pablo Picasso si dand tonul cubismului si artei abstracte.
Atacat cu vehementa la inceput, adesea atat de dur incat chiar si artistul incepea sa aiba indoieli, Cezanne este considerat astazi "parintele picturii moderne". Implicarea sa in dezvoltarea miscarii impresioniste, chiar daca minora comparativ cu a altora, a fost un real sprijin pentru tinerii artisti.
Pentru Paul Cezanne pictura era creatie solitara si adesea platita cu multe renuntari, sacrificii si oboseala, o practica fara intrerupere. Dorea sa realizeze opere care sa nu fie doar frumoase sau tehnic reusite, ci sa spuna ceva, sa explice adevaruri, sa ii faca pe ceilalti sa inteleaga. Unul dintre marii sai admiratori, Matisse, avea sa il declare
pe Cezanne nici mai mult, nici mai putin, decat un "Dumnezeu al picturii", afirmand ca in compozitiile acestuia sunt "legi si principii arhitecturale" esentiale pentru formarea unui tanar
Pictorul francez Paul Cezanne a participat la putine expozitii in timpul vietii, preferand sa lucreze singur in atelierul sau si prezentandu-si lucrarile cel mult prietenilor. Refuzat de majoritatea colectionarilor si dealerilor vremii sale, Cezanne este astazi considerat unul dintre cei mai importanti precursori ai picturii moderne, atat pentru meticulozitate cu care a reprodus in tablourile sale exact ceea ce ochiul vedea in natura, cat si pentru calitatile formei picturale la care a ajuns prin maniera proprie a tratare a spatiului, masei si culorii.
Cezanne a fost contemporan cu grupul impresionist, dar s-a situat mereu in afara acestuia, chiar daca a avut relatii de prietenii cu artistii impresionisti. Se distanteaza si stilistic, depasind pasiunea acestora pentru jocurile de lumini si tusele individuale in favoarea unei creatii solide si durabile, inspirate de clasicism.
Intre 1859-1861 a urmat cursuri de drept, dar era mult mai pasionat de cursurile de desen pe care le urma in paralel. In ciuda opozitiei tatalui, care nu a fost niciodata de acord cu optiunea fiului sau, Cezanne s-a decis sa devina pictor si in 1861 l-a urmat pe Zola la Paris. Chiar daca nu era de acord cu plecarea fiului, tatal a acceptat sa il intretina. Ulterior Cezanne a avut sansa de a primi o mostenire importanta, care i-a asigurat independenta financiara pentru tot restul vietii. La Paris l-a cunoscut pe Camille Pissarro si cu ajutorul acestuia i-a cunoscut pe ceilalti membri ai grupului impresionist, alaturi de care isi va expune lucrarile in 1874 si 1877. Cezanne a ramas totusi in afara grupului. Intre 1864-1869 a incercat sa participe la fiecare editie a Salonului oficial, dar lucrarile propuse i-au fost de fiecare data respinse.
Lucrarile sale din perioada 1865-1870 alcatuiesc perioada sa "romantica". Foarte personale in expresie, in culori sobre, aspre si un stil foarte greu si incarcat, aceste tablouri se remarca mai ales prin subiectele inedite, marcate chiar de o anume violenta.
De aceea, dupa ce Cezanne a renuntat la acest tip de abordare a picturii si a reusit sa se elibereze si de obsesiile din spatele acesteia, a trecut in cea de a doua faza a creatiei sale. La inceputul deceniului al saptelea, cu ajutorul lui Pissarro, alaturi de care se obisnuise se lucreze in natura, in imprejurimile Parisului, la Auvers, a inceput sa introduca in compozitiile sale principiile de culoare si lumina ale impresionismului si a inceput sa foloseasca tuse mai relaxate, desi pastrase simtul masei si al interactiunilor planurilor care ii era specific.
La sfarsitul acestei perioade Cezanne intra in faza numita "constructiva", caracterizata prin tusele paralele care contruiesc la randul lor senzatia de masa. A continuat sa foloseasca acest stil pe tot parcursul anilor '80, cand, in seria de tablouri intitulate Jucatorii de carti incepe sa aduca noi modificari : o anumita soliditate arhitecturala si spatii intre figuri si obiecte, care par sa fie spatii vii.
In final, in solitudinea vietii sale din Aix, Cezanne intra in cea de a treia faza. Incepe sa prelucreze doar cateva subiecte de baza, de la care se mai abate foarte rar : naturi moarte cu obiecte din atellier, studii de corpuri diverse, bazate in amre parte pe memorie si surse din arta trecutului, peisaje din regiunea Muntelui Sainte-Victoire, privit de la distanta. Peisajele din ultimii ani, influentate puternic de noua pasiune a lui Cezanne pentru acuarela, au un aspect transparent si oarecum nefinisat, in timp ce personajele incluse in ultimele compozitii par din nou mai sobre si mai insufletite. Cezanne moare pe 22 octombrie 1906, cand lucrarile sale incepusera sa fie expuse si cunoscute in Europa, influentand decisiv viitoarele curente artistice : fovismul, cubismul si practic toate curentele artistice de la inceputul secolului XX.
Henri Matisse (1869-1954)
Henri Matisse
Henri Matisse s-a nascut in 1869, fiind fiul unui negustor de cereale din Picardy in nordul Frantei. Initial viitorul pictor a studiat dreptul. Viitorul sau de modest functionar a fost compromis cand Matisse s-a imbolnavit grav la varsta de 21 de ani. In timpul convalescentei a inceput sa picteze, pentru a face timpul sa treaca mai repede. Ceea ce initial era doar un joc s-a transformat repede intr-o pasiune care avea sa-l stapaneasca pentru tot restul vietii. Doi ani mai tarziu, in 1892, Matisse a renuntat definitiv la cariera de avocat, alegand sa urmeze cursurile de la Ecole des Beaux-Arts din Paris, experimentand diferite stiluri. A fost ulterior influentat de pictori inpresionisti si post-impresionisti precum Pisarro, Cezanne, van Gogh, Gauguin si Paul Signac, dar si de lucrarile lui W. Turner. Cea mai mare influenta a fost insa Cezanne. Incepand din 1905 si-a definitivat propriul stil, caracterizat prin culorile puternice, indraznete, executate prin tuse largi. Esentialul nu era simpla reprezentare a subiectului, ci exprimarea lui ca un adevarat soc artistic. Dupa cum spunea chiar el, un artist care stie sa utilizeze culoarea isi va face simtita prezenta chiar si intr-un desen in carbune. Considerat de cei din grupul sau un adevarat maestru al culorilor, Matisse s-a lovit de la inceput de o critica neincrezatoare in inovatiile propuse de noii pictori. Dupa o expozitie a lucrarilor grupului din care facea parte si Matisse, desfasurata in 1905 la Salon d'Automne, criticii i-au ironizat prezentandu-i sub numele general de "Les Fauves" (Fiarele salbatice). Acest nume, initial o gluma care se voia usturatoare, a ramas si a definit un curent care avea sa faca istorie. Intre 1905-1906 Matisse a realizat una dintre cele mai bune lucrari ale sale "The Joy of Life", considerata una dintre cele mai importante opere de arta ale secolului XX, fiind ulterior cumparat de faimosul colectionar Dr. Albert C. Barnes. Acest tablou si intreaga colectie Barnes au fost tinute departe de ochii publicului pentru 72 de ani, fiind expuse intr-un final din 1993 in Philadelphia. Unii dintre primii colectionari si admiratori ai lui Matisse au fost scriitoarea Gertrude Stein si fratele ei Leo, precum si Pablo Picasso, cu care Matisse a facut schimb de tablouri in 1907. Dupa primul razboi mondial, Matisse a devenit un nume cunoscut, fiind un artist admirat in intreaga lume. In 1917 a parasit Parisul si s-a stabili la Nice, in sudul Frantei, unde si-a petrecut restul vietii. In 1925, pentru meritele sale, a primit din partea guvernului francez Legiunea de Onoare, una dintre cele mai importante distinctii. Ultimii ani din viata artistului au fost foarte dificili. Operat in 1941 de cancer abdominal, Matisse a luptat cu boala, pictand tot mai putin. Nu mai putea sa stea in picioare in fata sevaletului, fiind fortat sa caute o alta forma de exprimare artistica. Cu ajutorul unui asistent, putand lucra doar intins pe pat sau asezat confortabil intr-un fotoliu, Matisse a realizat mai multe lucrari pe hartie, cu acelasi stil marcat de culorile vii si compozitiile indraznete. Isi dorea ca si aceste lucrari sa exprime aceeasi bucurie de a trai, aceeasi prospetime, fara ca privitorul sa poata ghici munca depusa si chinurile fizice prin care trecea marele pictor. Matisse a murit pe 3 noiembrie 1954 la Nice. Isi implinise visul de a deveni un artist recunoscut si apreciat de iubitorii de arta, continuand sa lucreze pana in ultimele clipe. Cele mai frumoase cuvinte despre el au fost rostite de prietenul sau Pablo Picasso, care spunea "In definitiv, nu exista decat Matisse".Maestru al culorilor tari si al stralucirii care orbeste, francezul Henri Matisse (1869-1954) a început sa picteze spre finele adolescentei, în perioada convalescentei dupa o criza de apendicita. Si, cum dictonul „Dupa aceea, deci din cauza aceea” nu e întotdeauna valabil, nu se poate spune ca Matisse îsi datoreaza gloria unei parti infime a corpului sau... Avocat de meserie, tanarul de douazeci si doi de ani intra sfios în Academia „Julian” din Paris si studiaza arta.Viziunile maladive din perioada suferintei, „paradisul culorilor” vazut cu ochii mintii pe patul de spital l-au apropiat de Cézanne, Gauguin si Van Gogh. Nici liniile deloc romantice ale picturii japoneze nu l-au lasat indiferent. În consecinta, cromatica devine forta esentiala a expresivitatii lui Henri Matisse.Prima expozitie personala o deschide abia la treizeci si cinci de ani. Atunci aparea curentul numit oarecum peiorativ „fauvism” (citeste „fovism”), de la frantuzescul „fauve”, adica animal salbatic. Termenul, care va face istorie, a fost lansat de ironicul critic de arta Louis Vauxcelle. Inspiratorul a fost Gustave Moreau, iar seful curentului fovist a devenit Matisse, locotenent fiindu-i André Derain - împreuna cu care s-a retras (1905-1906) în sudul Frantei, pentru a scapa de „clasicismul Parisului”. Si ce altceva decat rosul aprins putea izbi mai eficient sensibilitatea privitorului? Aceasta culoare a trandafirului suav s-a transformat într-un bici cu douazeci de noduri în picturile socant-cromatice ale lui Matisse si Derain. Pentru cei ale caror ganduri se îndreapta spre un esafod imaginar, acest rosu salbatic pare o balta de sange coagulat, dupa macelarirea unei bestii a padurilor sau a unui condamnat sectionat de ghilotina. Panzele din acea perioada a lui Matisse actioneaza ca un pickhammer asupra conceptiei noastre „învechite”, conform careia culoarea trebuie sa mangaie. Nici vorba, spun fovistii. Culoarea trebuie sa te sfartece! Emotia artistica, „sondata” cu toporisca sensibilitatii de fovisti, s-a stins încet-încet, dupa anii 1906-1907, însa Matisse (si Derain) i-au ramas credinciosi, în forme care plesnesc mai cu îngaduinta retina privitorului. Pentru restul vietii, Matisse a ramas prietenul si rivalul mai tanarului sau contemporan, Picasso. Critica îi compara deseori, numindu-i complementari, precum principiile cosmice chinezesti yin si yang.Desi francezul este considerat, în general, un post-impresionist, iar Picasso un cubist, si tematicile celor doi i-au apropiat foarte mult. Femeia si natura moarta reprezinta adevarate obsesii artistice pentru ei, dar Picasso prefera sa se inspire din propria imaginatie, iar francezul din mediu - mai mult interioare, decat natura. Soarta a fost cruda cu Matisse. Diagnosticat cu o boala incurabila în 1941, el a mai trait pana-n 1954 într-un scaun cu rotile.
Leonardo da Vinci (1452-1519)
Leonardo da Vinci
Leonardo da Vinci s-a nascut in 1452 la o ferma toscana in Anchiano, Italia, in apropiere de orasul in care si-a petrecut cea mai mare parte a copilariei sale. A fost fiul lui Piero si a unei fete pe nume Caterina care a lucrat pentru el. Dupa ce Leonardo da Vinci a fost nascut tatal si mama sa nu au ramas impreuna. Nu cu foarte mult timp in urma au fost scoase la iveala date despre mama acestuia. In 2002 Alessandro Vezzosi, director al Muzeului Leonardo da Vinci din Italia a spus presei ca a fost gasita o dovada prin care se poate arata ca mama lui Leonardo a fost o sclava si nu o fata de la tara asa cum se credea. Vezzosi a mai spus ca tatal lui Leonardo era un mestesugar si proprietarul unei sclave pe nume Caterina. Conform descoperirilor dupa ce Leonardo a fost nascut mama sa s-a casatorit cu unul dintre muncitorii lui Piero. Leonardo a trait in Anchiano si in Vinci pana la varsta de opt ani. Dupa aceasta varsta el s-a mutat in Florenta impreuna cu tatal sau. La varsta de 14 ani a fost apreciat de catre faimosul sculptor si pictor Andrea del Verrocchio. In acea perioada Verrocchio era cel mai cunoscut artist din Florenta. In jurul varstei de 21-23 de ani a devenit un pictor foarte indemanatic. Verrocchio i-a permis lui Leonardo sa il ajute la pictarea tabloului „Botezul lui Isus” aflat la Galeriile Uffizi din Florenta. Leonardo a pictat decorul si ingerul ingenungheat. Se spune ca in momentul in care Verrocchio a vazut ca Da Vinci poate picta mai bine decat oricine a hotarat sa se lase de pictura si a decis sa se ocupe mai mult de sculptura. Se spune ca Leonardo Da Vinci a iubit foarte mult animalele, iar jurnalele sale sunt cele care confirma acest lucru. In ultima parte a vietii sale el a fost vegetarian. El spunea ca „va veni timpul cand oamenii nu vor mai privi cum sunt ucise animalele ci vor privi cum sunt ucisi semenii lor” si ca „pana si cea mai mica felina este o capodopera”.In anul 1480 el a pictat „Doamna cu o hermina”. Doamna din tablou este Cecilia Gallerani amanta de 17 ani a ducelui Milanului, Ludovico Sforza. Aceasta tine in maini o hermina din trei motive: amantul sau fusese ridicat la Ordinul Herminei de catre Ferdinand I, hermina era simbolul virtutii si puritatii si era un joc de cuvinte deoarece hermina in limba greaca se spunea „galee” iar acesta denumire era foarte apropiata de numele Ceciliei Gallerani. Leonardo a scris in jurnalele sale ca hermina mananca in fiecare zi alt tip de hrana. Cel mai probabil este ca hermina, inrudita cu zibelina si nevastuica, a stat in studioul acestuia pana ce tabloul a fost terminat. In perioada Renasterii din coada herminelor erau facute perii foarte moi.In foarte multe dintre schitele lui Leonardo da Vinci se puteau vedea pisici. Pe o bucata dintr-o schita a acestuia gasita intr-unul dintre jurnalele sale erau desenate mai mult de 20 de pisici si un dragon. A desenat pisici in diferite ipostaze, singure, alaturi de alte pisici, imbratisate si rasfatate. Din schitele lui Da Vinci reiese dragostea pe care o avea pentru feline. Pe toata durata anului 1470 el a lucrat la o serie de studii care aveau lagatura cu Madonna si pruncul Isus ce tineau in mana o pisica. Se crede ca inainte sa faca el aceste studii nu exista nici un tablou cu cei doi. Recent a fost descoperit faptul ca tabloul „Madonna cu pisica”, care in prezent se afla in colectia lui Carlo Noya din Savona, Italia, este o pictura a lui Leonardo. Tabloul vorbeste despre o legenda care spuna ca acea pisica a fost nascuta in acelasi timp cu pruncul Isus.O alta schita care infatiseaza animale si este bazata pe o legenda este „Leda si labada”. Desi nu exista nici un tablou al lui Leonardo exista nenumarate altele ale unor altor pictori. Povestea spune ca Leda a fost sedusa de catre Zeus care se deghizase in lebada. Aceasta lebeda a facut doua oua din care au iesit Elena din Troia si Castor si Pollux. Desi exista nenumarate schite facute de Leonardo da Vinci, numarul tablourilor sale ajunge la 13 sau 14. Unul dintre aceste tablouri este „Madonna, Isus si Sfanta Ana”. Acesta a fost pictat in decursul anilor 1508 si 1510. Figurile pictate au relatie una cu alta, iar pruncul Isus tine un miel foarte mic in brate. Da Vinci a picatat mielul cu sensibilitate si foarte detaliat. Acest animal este simbolul sacrificiului lui Isus Hristos pentru omenire. Toate tablourile lui Leonardo in care sunt prezente animale sun bazate pe realitate si sunt pline de viata.
Claude Monet (1840-1926)
Claude Monet
Alãturi de marii pictori Pissaro, Renoir si Sisley, Monet este unul din reprezentanþii cei mai importanti ai impresionismului. Impresionismul este acel curent artistic care a revolutionat pictura secolului XIX. Claude Monet a trezit admiratia contemporanilor sãi prin utilizarea de culori luminoase, precum si cu peisajele sale, în care a transpus pe pânzã vibratia. El este întemeietorul impresionismului. În acest curent imaginea este pulverizatã; unii critici de artã spun cã este pictat aerul.
Claude Monet s-a nãscut la Paris în anul 1840 dar copilãria si-a petrecut-o în Normandia. Si-a început viata artisticã prin a face si a vinde caricaturi. Cel care i-a influentat soarta mai târziu a fost Eugen Boudin. El este cel care-l initiazã pe Monet în taina utilizãrii vopselei cu ulei si în tehnica plen air – nepermisã în pictura academicã. Mai târziu Claude doreste sã studieze pictura la Paris. Familia nu a fost mulþumitã de investiþia pe care au fãcut-o pentru studiile pictorului. Mãtusa sa a fost cea ce i-a oferit o bursã continuã.
Monet se înscrie la L’Academie Suisse. Acolo îl cunoaste pe Pissaro. În 1861, Monet este înrolat, pleacã în Algeria, unde se îmbolnãveste de tifos de aceea este trimis acasã. El se întoarce la Le Havre. În timp îi cunoaste pe Johann Jongking si Charles Gleyre, în atelierul cãruia lucreazã. Salonul acceptã douã dintre lucrãrile lui din Pãdurea Fontainebleu iar critica le primeste cu apreciere. Lumea îi confunda numele cu cel al lui Manet, care a provocat un real scandal cu opera Olimpia. În 1866 Monet are un succes colosal la Salon cu un peisaj si portretul lui Camille.
În 1867 se mutã pe aceeasi stradã cu Renoir. Salonul îi respinge lucrãrile deoarece erau prea apropiate de acea „picturã tânãrã” împotriva cãreia luptau criticii de artã. Camille care era iubita lui aduce pe lume un bãiat pe care-l va numi Jean. Viata tinerei familii e tulburatã de probleme materiale. Din acest motiv Monet vroia sã se înece, faptã mãrturisitã lui Bazille. Din fericire, Louis Gaudibert îi cumpãrã câteva tablouri, astfel artistul cãlãtorind la Paris. El se stabileste pe malul mãrii. Salonul îi respinge din nou tablourile. Monet se mutã în timpul verii la Saint-Michel. Renoir îl viziteazã des deoarece pentru el sã picteze în compania lui Monet este ceva plãcut, zice el. În 1870 îsi legalizeazã relatia cu Camille. Se mutã la Trouville unde este surprins de rãzboiul pruso–francez. Bazille cade pe front. Picteazã la Londra si în portul olandez Zaandam. Când se întoarce la Paris, Camille mosteneste pe neasteptate o avere. Împreunã cu noua lui cunoºtinþã Gustav Caillebotte, si cu vecinii sãi prieteni înfiinþeazã Asociaþia Artiºtilor Independenþi .
Prima expoziþie o realizeazã la renumitul fotograf Nadar. Tablourile nu au vânzare prea mare. Criticii ºi publicul îi luau în batjocurã lucrãrile. Rãsãrit de soare devine, în esentã, manifestul impresionismului. În anul urmãtor, se vând la casa de vânzãri a lui Drouot tablouri ale lui Monet, Renoir, Sisley si Berthey Morrisot. Treptat se formeazã un cerc al simpatizantilor noului gen de picturã. Ernest Hoschedé îi cumpãrã douã tablouri. Treptat Hoschedé îsi pierde averea lucru pe care îl resimte si Monet. În 1878 se naste al doilea copil al pictorului. Camille se îmbolnãveste si moare. Apare o idilã între sotia lui Hoschedé, Alice, si Monet. Viata lor împreunã atrage cât mai multe batjocuri. În 1883, Monet închiriazã o casã pe care o va cumpãra în 1891 si în care va trãi pânã la sfârsitul vietii. Picteazã serii care reprezintã aceleasi teme alese de el, dar în lumini diferite si în alt moment al zilei. Monet, acum fãrã griji materiale, amenajeazã o grãdinã ca o picturã vie…un tablou care poate fi pictat oricând. Dupã moartea sotie s a lui Jean, nu mai pãrãseste grãdina sa. La rugãmintea primului ministru de dupã primul rãzboi mondial, prieten cu Monet, acesta din urmã a fãcut cadou statului seria Nuferi. În 1922, Monet este bolnav de cataractã la ambii ochi. Este supus unei operatii care reuseste ºi artistul se poate întoarce la lucru. Este îngrijit de nora sa Blanche. Monet continuã sã picteze pânã la moartea sa survenitã în 1926.
Nicolae Grigorescu (1838-1907)
Nicolae Grigorescu
NICOLAE GRIGORESCU se naşte în satul Pitaru (judeţul Dâmboviţa), fiind al şaselea copil al lui Ion şi al Ruxandei Grigorescu. În 1843, când îi moare tatăl, familia se mută la Bucureşti, în mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătuşe. Dupa o timpurie ucenicie (1848-1850), in atelierul pictorului ceh Anton Chladek, la Bucuresti, executa icoane pentru bisericile din Baicoi (1853) si Caldarusani (1854-1856), si picturi murale pentru bisericile Zamfira (1857) si Agapia (1858- 1861). La interventia lui Mihail Kokalniceanu care il intalneste pe artist la Agapia, primeste in 1861, o bursa de la Ministerul Moldovei, pentru a studia la Paris. In 1862-1863, frecventeaza atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg cu Renoir.
Face copii la Luvru, dupa panzele lui Gericault, Rubens, Rembrandt s.a. In cursul verilor, pana in 1869, lucreaza la Barbizon, in alte locuri din preajma Parisului, in atmosfera cultului pentru pictura in plein-air, ce pregateste apropiata afirmare a impresionistilor. Expune la Salonul parizian (din 1868), la Expozitiile artistilor in viata din Bucuresti (incepand cu 1870) si la expozitiile organizate (din 1973) de "Societatea Amicilor Belelor-Arte". In anii 1873-1874 face o calatorie de studii prin Italia, Viena, Grecia si Constantinopol. Ia parte, ca pictor de front, la razboiul de independenta din 1877-1878, facand numeroase desene ce vor sta la baza unor compozitii. Din 1879 pana in 1890, lucreaza indeosebi in Franta, fie in Bretania, la Vitre, fie in atelierul sau din Paris. Revenit in tara, deschide mai multe expozitii personale la Ateneul Roman (1891, 1895, 1900, 1901, 1902, 1904).
Construieste, la Campina, o casa, devenita apoi muzeu. Intr-un moment decisiv pentru constituirea culturii Romaniei moderne - in poezie se afirma geniul lui Eminescu - pictorul intreprinde o spectaculoasa inovare a limbajului plastic. Cu o formatie in care recunoastem filonul traditiior picturii murale, de care se apropie in primii ani ai tineretii, si, deopotriva, experientele impresionistilor, Grigorescu se manifesta, in diverse genuri, cu o autoritate al carui ecou se va prelungi in secolul al XX-lea, chiar si dupa disparitia pictorului. Este primul dintre fondatorii picturii romane moderne - urmat curand de Andreescu si Luchian - si numele sau devine un simbol pentru tinerele generatii de artisti care, in primele decenii ale acestui secol, cautau sa identifice si sa aduca in lumina valorile profund definitorii ale spiritualitatii romanesti. In portrete (D. Grecescu, Carol Davila, Andreescu la Barbizon), autoportrete, compozitii inspirate de experienta participarii la razboiul de independenta (Atacul de la Smardan, Rosior calare, Scenele cu prizonieri turci), in seria de "Care cu boi", in peisajele realizate in tara sau in timpul calatoriilor in strainatate (La Posada, Pescarita din Granville, Raspantie in oras la Vitre, Batrana din Brolle, Bordei in padure, Peisaj de toamna) se impun aspecte ale unui stil si ale unei viziuni inconfundabile.
Exercitiul lucrului in aer liber aduce paletei sale luminozitate, iar modului de constructie plastica o inedita imbinare intre rigoare si spontaneitate. Realul asupra caruia isi indreapta atentia pictorul isi pastreaza, in datele esentiale, configuratia, dar acest lucru se produce in "geometria secreta" a compozitiei, in planul profund al compozitiei, pentru ca la suprafata se face simtit jocul incidentelor, energia tuselor care involbureaza pasta. Aceasta placere a inregistrarii concretului aflat sub fluxul schimbator al luminii, il mentine pe artist intr-un permanent interes fata de ansamblul lumii vizibile, careia nu-i exploateaza elementele pitoresti, ci ii subliniaza doar valorile in contextul ambiantei devenite familiare .NICOLAE GRIGORESCU (1838-1907). într-un fel punctul lui de pornire n-a fost diferit de al lui Aman. Si el a început sa picteze tot ca un academist. Spre deosebire de altii, consuma însa repede experientele înaintasilor si depaseste acest stadiu într-un mod exploziv, în stare sa ne uluiasca.
.
De pe acum atasamentul sau la realitatea înconjuratoare îsi spune apasat cuvîntul într-o pronuntata individualizare a personajelor biblice pentru care-si ia adesea modele din anturajul imediat. Judecind monumentalul ansamblu de la Agapia, executat la 20—23 de ani, este limpede pentru oricine ca pictura religioasa nu avea secrete pentru tînarul zugrav, preocupat în paralel si de compozitia istorica ale carei probleme le asimileaza la fel de usor, cum o poate dovedi lucrarea Mihai dupa batalia de la Calugareni.
Asadar, cînd, dupa o prima tentativa neizbutita, Grigorescu ajungea în sfîrsit, în 1861, la Paris, el era un artist aproape desavîrsit din punctul de vedere al traditiei. Se mai punea doar problema adîn-cirii unor cunostinte, a unor confruntari cu arta din muzee si din ateliere si bineînteles aceea a obtinerii unor diplome, premii etc, care sa-i permita, o data întors în patrie, sa-si revendice drepturile de a intra în învatamînt si de a participa la viata artistica oficiala, bucurîndu-se de o seama de privilegii. Conform acestui program curent la predecesorii sai, a si intrat imediat într-un atelier, la Sebastien Cornu, unde — amanunt interesant — îl are coleg pe Renoir. Tocmai în acest moment a intervenit însa cotitura brusca ce avea sa faca din Grigorescu promotorul unui mod nou, în tara noastra, de a gîndi plastic. Parasind foarte curînd atelierul lui Cornu si renuntînd cu buna stiinta la avantajele imediate, ce le promitea pentru viitoarea sa cariera formarea într-un asemenea atelier, a preferat sa aleaga calea libertatii de creatie, si sa-si gaseasca locul alaturi de grupul pictorilor din padurea Fontainebleau. Afinitati si glasuri neauzite, de dincolo de constiinta, îl atrageau pesemne spre acel mod mai sincer, mai natural, mai democrat de a întelege pictura, macar ca un asemenea drum, incompatibil cu linia oficiala, nu-i fagaduia nici situatie materiala, nici glorie.
Pentru a lua aceasta hotarîre i-a trebuit lui Grigorescu modestia omului simplu, un anumit temperament si, fara îndoiala, ceva din dragostea pentru natura, din vocatia pentru simplitate si bun simt a taranului.
Sosit la Barbizon si adoptat de colectivul confratilor mai vîrstnici de acolo — cum rezulta din documente comunicate si comentate de Remus Niculescu, principalul exeget al pictorului, fostul zugrav de biserici trece printr-o scurta dar hota-rîtoare transformare. Influente puternice se exercita asupra sa din multiple directii, în primul rînd exemplul prestigios al lui Millet în ceea ce priveste încadrarea omului, a taranului în peisaj; apoi acela al lui Corot în redarea copacilor, a colturilor intime din natura; acela al lui Jacque si Troyon, de asemenea, în redarea apusurilor de soare si respectiv a scenelor cu animale întorcîndu-se de la pasune, în sfîrsit al lui Courbet, într-o oarecare masura, cînd este vorba de portrete, mai ales, dar si exemplul unor pictori vechi pe care-i studiaza în muzee si dupa care executa copii, cum sînt Rembrandt, Ru-bens, Gericault, Prud'hon, Salvator Rosa, n-a fost fara urmari în ceea ce priveste închegarea stilului, atît de personal totusi al lui Grigorescu.
în adevar, fara sa se îndatoreze în mod exceptional nici unuia dintre artistii citati si asimilînd de la fiecare doar ceea ce se potrivea conceptiilor si temperamentului sau, Grigorescu ajunge foarte timpuriu la o viziune întru totul proprie, dar conforma unui mod de a simti iscat din acelasi fond spiritual comun indivizilor din mijlocul carora el a purces.
De contactul cu pictura franceza opera lui Nicolae Grigorescu se resimte în ansamblu. Astfel, daca optiunea sa pentru plein-air va fi hotarîtoare pentru orientarea sa spre peisaj, gen nepracticat de el pîna la venirea în Franta, nu-i mai putin adevarat ca schimbari radicale vor interveni si în compozitiile cu figuri sau în portret, desi acestea îl preocupasera si pîna acum. Ba poate ca tocmai din analiza acestor genuri ne putem da mai bine seama ce a însemnat pentru artist contactul cu maestrii francezi. Urmarindu-i pe o perioada de un deceniu realizarile, con-
Sînt apoi chipurile de tarancute; voioase sprintare, mîndre, în portul lor popular: Taranca cu marama, Taranca voioasa, Taranca din Muscel, Fata cu ulciorul, Fata sezînd pe un tapsan, Fata cu basmaua galbena, sau de tarani: Taran de la munte, Cioban (1874), Unchias de la munte.
în toate deslusim interesul si simpatia artistului pentru fiintele simple, pentru sanatatea fizica si morala întîlnita la oamenii din popor.
Cam acelasi lucru se petrece si cu compozitia. Renuntînd la imaginarea unor scene istorice conventionale si mînat de un puternic sentiment patriotic, Grigorescu a participat la greaua campanie a Razboiului pentru independenta de la 1877 pentru a imortaliza, în tablouri pline de adevar, eroismul si jertfa acelorasi tarani pe care-i pictase în îndeletnicirile lor pasnice. Date fiind conditiile grele de front, ceea ce prevaleaza în activitatea acestei perioade sînt desigur însusirile de desenator ale artistului care surprinde într-o serie de schite cele mai diverse scene si atitudini din campanie. Nu lipsesc însa nici studiile în ulei capabile sa redea cu forta de convingere si cu o rara îndemînare tehnica fie scene de înclestare din toiul luptei (Lupta de la Rahova, Atacul de la Smirdan, Spionul), fie aspecte din spatele frontului (Convoi de prizonieri, Care cu proviant). Dar si chipuri de ostasi români, luminoase, mîndre cum sînt Dorobantul, Gornistul sau posomorite, triste, de Prizonieri turci, dovacla a compasiunii artistului si a întelegerii legilor aspre ale razboiului.
Dar marele aport al lui Grigorescu la pictura româneasca este în domeniul peisajului. Nu numai ca el pune acest gen, desconsiderat în trecut, în centrul activitatii sale, ci îl si concepe altfel decît pîna acum. O radicala schimbare a atitudinii fata de natura are ca urmare transformarea peisajului dintr-un decor conventional si lipsit de viata, într-un echivalent poetic al motivului în fata caruia artistul vibreaza sincer. Narativul este înlocuit astfel cu liricul. înregistrarea amanuntelor preocupata sa devina document lasa locul trairii subiective. Iar în locul folosirii culorii
spune, definitorii pentru arta maestrului francez. în Mocanul, în Maternitate, în Vatra de la Rucar, dar mai ales în Taran la sapa si în Taranca franceza cu sacul în spate — toate din prima perioada — exista un accent grav pus pe prezenta omului. Cu timpul însa, pe masura ce pictorul devine tot mai mult el însusi, amintirea lui Millet se sterge si în tablourile cu tarani vom întîlni tot mai rar acea atitudine reculeasa care caracterizeaza «taranul-idee» al lui Millet. în mijlocul naturii în care este plasat în virtutea unui panteism rustic, definitoriu pentru viziunea lui Grigorescu, taranul se comporta firesc, fara gesturi declamatorii, adica în rînd cu casuta lui modesta, cu copacul din preajma ei, cu iarba, cu boulenii pe care-i îndeamna blajin, cu cîinele si cu turma de mioare.
O adevarata monografie a satului românesc, a celui din zona dealurilor, se configureaza din scenele cele mai simple: un car cu boi trece un vad, altul vine agale încarcat cu fîn, un taran îsi ara ogorul, doua fete torc la poarta, un convoi de carute vin de la bîlci, un ciobanas pazeste turma. Interesant ca în toate împrejurarile: la munca si la razboi, ca soldat, la petrecere, la bîlci, cînd se aduna mai multi laolalta sau în singuratatea naturii, taranii lui Grigorescu împartasesc o stare de voiosie, de încredere si de optimism robust. Supunînd realitatea unui proces electiv preferential si alegînd din ea doar ceea ce corespunde sufletului sau, adica stabilindu-se cu sevaletul într-o anume regiune (cea a dealurilor), manifes-tînd predilectie pentru un anumit tip de barbat si de femeie, pentru o anumita vîrsta (cea a tineretii), pentru un anumit anotimp (vara), pentru un anumit copac (mesteacanul) s.a.m.d. si, dimpotriva, ignorînd aspectele mai sumbre, « pictorul colnicelor românesti» ne-a înfatisat desigur un tablou cam unilateral, înfrumusetat, idealizat. Faptul este mai accentuat catre sfîrsitul vietii cînd un idilism factice, pe gustul burgheziei, îsi face loc în tratarea acestei teme vâtamînd operei sale în ansamblu
Dar nu-i mai putin adevarat ca în ciuda unilateralitatii ei, imaginea taranului asa cum a fost zugravita de Grigorescu este foarte sugestiva, viabila si în ultima instanta plina de autenticitate. Este meritul mare al pictorului de a fi cîntat oarecum unilateral bucuriile, dragostea de viata, frumusetea fizica si morala a taranului fara sa alieneze realitatea, fara s-o falsifice. Pentru ca, în adevar, nimic nu altereaza nici emotia si nici impresia de autentic a imaginilor create de acest c rapsod al pamîntului nostru », cu atît mai mult cu cît ocolirea aspectelor mai sumbre ale realitatii n-a fost atît de sistematica pe cît se crede. Chiar daca ar fi sa amintim doar bordeiele pictate de el, si Cioflec ne asigura ca «n-a fost expozitie în care sa nu figureze o casa de om sarac», ar fi de ajuns ca sa amendam imaginea unui Grigorescu eminamente idilic. Au fost însa în opera sa si imagini în care realitatea înfatisata se cere condamnata, cum este cea a Vechilului, avînd, e drept, ca punct de pornire, portretul unui cunoscut, dar ridicata, în planul artei, la un nivel de generalizare cu profunde semnificatii sociale.
în orice caz, îi va fi trebuit acestui artist o mare sinceritate si o pasiune acaparatoare, o traire trup si suflet a temelor rurale ca sa poata surprinde acel genius Iod, acea imagine vie si particulara atît de specifica tarii sale si s-o etaleze cu atîta forta de convingere. Caci nimeni pîna la el — asa cum arata Nicolae Iorga — « n-a fost în stare sa ni spuie ... ca tara noastra, tara neamului nostru are acest cer, aceasta lumina, aceste perspective si ca fiii ei cei mai adevarati, sub pînzaturile lor aspre, au, cînd sînt veseli, acest zîmbet si acest înteles în ochii adînci atunci cînd îi fura taina vietii sau a firii ».
Fara sa faca scoala în adevaratul sens al cuvîntului,Nicolae Grigorescu reuseste prin exemplul si mai ales prin succesele sale sa determine pe multi pictori, chiar dintre cei formati în spiritul academismului, sa abordeze de pe o pozitie apropiata de a sa teme luate din realitatea obisnuita, în special peisaje.
Pablo Picasso (1881-1973)
Picasso a devenit o legenda in timpul vietii si este probabil cel mai celebru artist al secolului XX. Chiar si dupa moarte, locul lui in arta nu a fost egalat.
Pablo Picasso este probabil cel mai faimos artist al secolului XX. El a fost cu siguranta unul dintre cei mai prolifici artisti:intr-o anumita perioada a vietii sale se zvonea ca putea picta chiar trei panze pe zi. Artistul era de asemenea extrem de multilateral, utilizand toate mijloacele imaginabile printre care creionul, acuarela, vopsele de ulei, carbunele, metalul, ghipsul sau resturi colectate din tomberoane. Personalitatea puternica a lui Picasso a dominat viata artistica avangardistica pana in preajma celui de-al doilea razboi mondial si el a fost unul dintre initiatorii schimbarilor radicale din domeniul picturii si al tipariturilor.
Nascut la Malaga, in sudul Spaniei, in 1881, Picasso a fost fiul unui artist care preda desenul si care-si completa veniturile lucrand in calitate de curator al unui muzeu. In copilarie Picasso a dovedit un talent artistic remarcabil pe care parintii i l-au cultivat. Se spune ca atunci cand tatal a vazut lucrarile fiului sau, acesta i-a oferit propria paleta de culori si pensule si a jurat sa nu mai picteze niciodata.
Pregatirea lui Picasso a inceput la Academia de Arta Lonja din Barcelona dar, incepand din 1900 a inceput sa-si petreaca luni intregi la Paris, unde s-a stabilit definitiv in 1904. La acea vreme capitala franceza era centrul artei mondiale si aici Pablo Picasso si-a manifestat pentru prima data stilul sau complet original, in care teme precum dezmostenitii societatii, saracia si disperarea erau zugravite cu o usoara tristete, in tonuri de albastru rece. Starea retinuta a tablourilor din Perioada albastra reflecta si perioada de saracie disperata din viata artistului. Picasso impartia un studio cu un prieten poet si dormeau cu randul in singurul pat existent. Uneori erau nevoiti chiar sa arda unele dintre lucrarile sau schitele pictorului pentru a incalzi incaperea.
In urmatorul stil al lui Picasso, Perioada roz, tonurile de roz au luat locul tonurilor albastre. Tema surghiunitilor era inca dominanta, dar era abordata mai optimist. Subiectele favorite au devenit arlechinii, acrobatii si dansatorii si entuziasmul pentru modul de viata al circarilor a luat locul austeritatii. Acest mod de abordare mai lipsit de griji a avut succes la public si picturile perioadei roz s-au vandut foarte bine. Saraciea lui Pablo Picasso lua sfarsit.
Cam in aceeasi perioada, Picasso explora o alta forma avangardista de arta, inspirandu-se din lucrarile lui Paul Cezane si din formele sculpturii africane. Dintre toti postimpresionistii, Cezane a dus abstractionismul cel mai departe, analizand formele si distorsionand perspectiva conventionala. Lucrarile lui, asociate cu formele simple, aproape primitive ale sculpturii africane au fuzionat in celebra panza a lui Picasso Les Demoiselles d’Avignon (Domnisoarele din Avignon) din 1907. Aproape neinteles la aceea vreme, acest tablou reprezentand cinci personaje feminine dintr-un bordel a devenit cea mai semnificativa lucrare din perioada timpurie a lui Pablo Picasso. Personajele salbatice, fragmentate, dispuse pe fundal nedefinit, au vestit sfarsitul unei perioade in care pictura trebuia sa fie o transcriere propriu-zisa a realitatii. In anii urmatori Picasso si colaboratorii lui apropiati, Georges Braque si Juan Gris, au explorat noile posibilitati pe cere Les Demoiselles d’Avignon le-au initiat, creand curentul artistic numit cubism.
Inspirandu-se unul de la celalalt, Picasso, Braque si Gris au distorsionat realitatea intr-o serie de suprfete intrepatrunse de culori si tonuri. Chiar daca tema principala a lucrarilor acestora devenea din ce in ce mai greu de deslusit, ea exista cu siguranta. Picasso considera intotdeauna ca trebuia sa inceapa cu ceva –o trasatura de penel, un scaun sau un personaj- pentru a atinge abstractul si, chiar si in cele mai austere lucrari cubiste, de obicei se pot identifica fragmentele unui obiect.
Izbucnirea primului razboi mondial a pus capat unei colaborari fructuoase, atunci cand Braque s-a inrolat in armata franceza. Ca urmare, lucrarile lui Picasso au inceput sa se schimbe. In 1917 el a fost invitat la Roma pentru a crea costumurile si decorurile spectacolului de balet al lui Diaghilev, Parada, comanda urmata de multe altele.
Calatoria la Roma l-a stimulat pe Picasso, artistul realizand o serie de picturi monumentale cu teme clasice, cum ar fi nimfe si fauni, zei si zeite si Minotaurul. Probabil cea mai reusita concretizare a obsesiei sale pentru clasicism este seria de gravuri realizata in anii 1930 pentru colectionarul de arta Ambrose Vollard, gravuri care au devenit cunoscute ca The Volard Suite (Colectia Volard).
In anii ’30 Picasso a inceput sa realizeze lucrari de o expresivitate violenta, adesea emanand un sentiment pesimist si de disperare. Tensiunea din aceste tablouri is are originea atat din durerea personala a artistului declansata din destramarea primei casatorii cat si din contactul cu artistii suprarealisti care sustineau creatia artistica influentata de modul in care aceasta era dictata de subconstient. Aceasta perioada a culminat cu celebra Guernica, probabil cea mai cunoscuta creatie a lui Picasso. In aceasta lucrare, Picasso a exprimat oroarea simtita la auzul vestilor despre bombardarea si distrugerea capitalei baste Guernica, in razboiul civil spaniol.
In cel de-al doilea razboi mondial Picasso a ramas in Franta ocupata, iar dupa 1946 el a trait mai ales in sudul Frantei, unde, inspirat de lucrarile ceramistilor locali si infocat de dorinta de a reinvia vechile mestesuguri, s-a aplecat din ce in ce mai mult catre olarit.
Tablourile produse de Picasso dupa cel de-al doilea razboi mondial nu se ridica la nivelul lucrarilor timpurii in privinta importantei in istoria artei sau a geniului artistic, dar multe sunt foarte inovatoare. Picasso va fi probabil comemorat mai ales pentru creatiile lui timpurii, dintre care cele mai reusite erau produsul raspunsului emotional al artistului la evenimentele si personajele din jur.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)