Loading...

16 martie 2009

Nicolae Grigorescu (1838-1907)


Nicolae Grigorescu

NICOLAE GRIGORESCU se naşte în satul Pitaru (judeţul Dâmboviţa), fiind al şaselea copil al lui Ion şi al Ruxandei Grigorescu. În 1843, când îi moare tatăl, familia se mută la Bucureşti, în mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătuşe. Dupa o timpurie ucenicie (1848-1850), in atelierul pictorului ceh Anton Chladek, la Bucuresti, executa icoane pentru bisericile din Baicoi (1853) si Caldarusani (1854-1856), si picturi murale pentru bisericile Zamfira (1857) si Agapia (1858- 1861). La interventia lui Mihail Kokalniceanu care il intalneste pe artist la Agapia, primeste in 1861, o bursa de la Ministerul Moldovei, pentru a studia la Paris. In 1862-1863, frecventeaza atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg cu Renoir.

Face copii la Luvru, dupa panzele lui Gericault, Rubens, Rembrandt s.a. In cursul verilor, pana in 1869, lucreaza la Barbizon, in alte locuri din preajma Parisului, in atmosfera cultului pentru pictura in plein-air, ce pregateste apropiata afirmare a impresionistilor. Expune la Salonul parizian (din 1868), la Expozitiile artistilor in viata din Bucuresti (incepand cu 1870) si la expozitiile organizate (din 1973) de "Societatea Amicilor Belelor-Arte". In anii 1873-1874 face o calatorie de studii prin Italia, Viena, Grecia si Constantinopol. Ia parte, ca pictor de front, la razboiul de independenta din 1877-1878, facand numeroase desene ce vor sta la baza unor compozitii. Din 1879 pana in 1890, lucreaza indeosebi in Franta, fie in Bretania, la Vitre, fie in atelierul sau din Paris. Revenit in tara, deschide mai multe expozitii personale la Ateneul Roman (1891, 1895, 1900, 1901, 1902, 1904).

Construieste, la Campina, o casa, devenita apoi muzeu. Intr-un moment decisiv pentru constituirea culturii Romaniei moderne - in poezie se afirma geniul lui Eminescu - pictorul intreprinde o spectaculoasa inovare a limbajului plastic. Cu o formatie in care recunoastem filonul traditiior picturii murale, de care se apropie in primii ani ai tineretii, si, deopotriva, experientele impresionistilor, Grigorescu se manifesta, in diverse genuri, cu o autoritate al carui ecou se va prelungi in secolul al XX-lea, chiar si dupa disparitia pictorului. Este primul dintre fondatorii picturii romane moderne - urmat curand de Andreescu si Luchian - si numele sau devine un simbol pentru tinerele generatii de artisti care, in primele decenii ale acestui secol, cautau sa identifice si sa aduca in lumina valorile profund definitorii ale spiritualitatii romanesti. In portrete (D. Grecescu, Carol Davila, Andreescu la Barbizon), autoportrete, compozitii inspirate de experienta participarii la razboiul de independenta (Atacul de la Smardan, Rosior calare, Scenele cu prizonieri turci), in seria de "Care cu boi", in peisajele realizate in tara sau in timpul calatoriilor in strainatate (La Posada, Pescarita din Granville, Raspantie in oras la Vitre, Batrana din Brolle, Bordei in padure, Peisaj de toamna) se impun aspecte ale unui stil si ale unei viziuni inconfundabile.

Exercitiul lucrului in aer liber aduce paletei sale luminozitate, iar modului de constructie plastica o inedita imbinare intre rigoare si spontaneitate. Realul asupra caruia isi indreapta atentia pictorul isi pastreaza, in datele esentiale, configuratia, dar acest lucru se produce in "geometria secreta" a compozitiei, in planul profund al compozitiei, pentru ca la suprafata se face simtit jocul incidentelor, energia tuselor care involbureaza pasta. Aceasta placere a inregistrarii concretului aflat sub fluxul schimbator al luminii, il mentine pe artist intr-un permanent interes fata de ansamblul lumii vizibile, careia nu-i exploateaza elementele pitoresti, ci ii subliniaza doar valorile in contextul ambiantei devenite familiare .NICOLAE GRIGORESCU (1838-1907). într-un fel punctul lui de pornire n-a fost diferit de al lui Aman. Si el a început sa picteze tot ca un academist. Spre deosebire de altii, consuma însa repede experientele înaintasilor si depaseste acest stadiu într-un mod exploziv, în stare sa ne uluiasca.
.
De pe acum atasamentul sau la realitatea înconjuratoare îsi spune apasat cuvîntul într-o pronuntata individualizare a personajelor biblice pentru care-si ia adesea modele din anturajul imediat. Judecind monumentalul ansamblu de la Agapia, executat la 20—23 de ani, este limpede pentru oricine ca pictura religioasa nu avea secrete pentru tînarul zugrav, preocupat în paralel si de compozitia istorica ale carei probleme le asimileaza la fel de usor, cum o poate dovedi lucrarea Mihai dupa batalia de la Calugareni.
Asadar, cînd, dupa o prima tentativa neizbutita, Grigorescu ajungea în sfîrsit, în 1861, la Paris, el era un artist aproape desavîrsit din punctul de vedere al traditiei. Se mai punea doar problema adîn-cirii unor cunostinte, a unor confruntari cu arta din muzee si din ateliere si bineînteles aceea a obtinerii unor diplome, premii etc, care sa-i permita, o data întors în patrie, sa-si revendice drepturile de a intra în învatamînt si de a participa la viata artistica oficiala, bucurîndu-se de o seama de privilegii. Conform acestui program curent la predecesorii sai, a si intrat imediat într-un atelier, la Sebastien Cornu, unde — amanunt interesant — îl are coleg pe Renoir. Tocmai în acest moment a intervenit însa cotitura brusca ce avea sa faca din Grigorescu promotorul unui mod nou, în tara noastra, de a gîndi plastic. Parasind foarte curînd atelierul lui Cornu si renuntînd cu buna stiinta la avantajele imediate, ce le promitea pentru viitoarea sa cariera formarea într-un asemenea atelier, a preferat sa aleaga calea libertatii de creatie, si sa-si gaseasca locul alaturi de grupul pictorilor din padurea Fontainebleau. Afinitati si glasuri neauzite, de dincolo de constiinta, îl atrageau pesemne spre acel mod mai sincer, mai natural, mai democrat de a întelege pictura, macar ca un asemenea drum, incompatibil cu linia oficiala, nu-i fagaduia nici situatie materiala, nici glorie.

Pentru a lua aceasta hotarîre i-a trebuit lui Grigorescu modestia omului simplu, un anumit temperament si, fara îndoiala, ceva din dragostea pentru natura, din vocatia pentru simplitate si bun simt a taranului.
Sosit la Barbizon si adoptat de colectivul confratilor mai vîrstnici de acolo — cum rezulta din documente comunicate si comentate de Remus Niculescu, principalul exeget al pictorului, fostul zugrav de biserici trece printr-o scurta dar hota-rîtoare transformare. Influente puternice se exercita asupra sa din multiple directii, în primul rînd exemplul prestigios al lui Millet în ceea ce priveste încadrarea omului, a taranului în peisaj; apoi acela al lui Corot în redarea copacilor, a colturilor intime din natura; acela al lui Jacque si Troyon, de asemenea, în redarea apusurilor de soare si respectiv a scenelor cu animale întorcîndu-se de la pasune, în sfîrsit al lui Courbet, într-o oarecare masura, cînd este vorba de portrete, mai ales, dar si exemplul unor pictori vechi pe care-i studiaza în muzee si dupa care executa copii, cum sînt Rembrandt, Ru-bens, Gericault, Prud'hon, Salvator Rosa, n-a fost fara urmari în ceea ce priveste închegarea stilului, atît de personal totusi al lui Grigorescu.
în adevar, fara sa se îndatoreze în mod exceptional nici unuia dintre artistii citati si asimilînd de la fiecare doar ceea ce se potrivea conceptiilor si temperamentului sau, Grigorescu ajunge foarte timpuriu la o viziune întru totul proprie, dar conforma unui mod de a simti iscat din acelasi fond spiritual comun indivizilor din mijlocul carora el a purces.

De contactul cu pictura franceza opera lui Nicolae Grigorescu se resimte în ansamblu. Astfel, daca optiunea sa pentru plein-air va fi hotarîtoare pentru orientarea sa spre peisaj, gen nepracticat de el pîna la venirea în Franta, nu-i mai putin adevarat ca schimbari radicale vor interveni si în compozitiile cu figuri sau în portret, desi acestea îl preocupasera si pîna acum. Ba poate ca tocmai din analiza acestor genuri ne putem da mai bine seama ce a însemnat pentru artist contactul cu maestrii francezi. Urmarindu-i pe o perioada de un deceniu realizarile, con-
Sînt apoi chipurile de tarancute; voioase sprintare, mîndre, în portul lor popular: Taranca cu marama, Taranca voioasa, Taranca din Muscel, Fata cu ulciorul, Fata sezînd pe un tapsan, Fata cu basmaua galbena, sau de tarani: Taran de la munte, Cioban (1874), Unchias de la munte.
în toate deslusim interesul si simpatia artistului pentru fiintele simple, pentru sanatatea fizica si morala întîlnita la oamenii din popor.
Cam acelasi lucru se petrece si cu compozitia. Renuntînd la imaginarea unor scene istorice conventionale si mînat de un puternic sentiment patriotic, Grigorescu a participat la greaua campanie a Razboiului pentru independenta de la 1877 pentru a imortaliza, în tablouri pline de adevar, eroismul si jertfa acelorasi tarani pe care-i pictase în îndeletnicirile lor pasnice. Date fiind conditiile grele de front, ceea ce prevaleaza în activitatea acestei perioade sînt desigur însusirile de desenator ale artistului care surprinde într-o serie de schite cele mai diverse scene si atitudini din campanie. Nu lipsesc însa nici studiile în ulei capabile sa redea cu forta de convingere si cu o rara îndemînare tehnica fie scene de înclestare din toiul luptei (Lupta de la Rahova, Atacul de la Smirdan, Spionul), fie aspecte din spatele frontului (Convoi de prizonieri, Care cu proviant). Dar si chipuri de ostasi români, luminoase, mîndre cum sînt Dorobantul, Gornistul sau posomorite, triste, de Prizonieri turci, dovacla a compasiunii artistului si a întelegerii legilor aspre ale razboiului.

Dar marele aport al lui Grigorescu la pictura româneasca este în domeniul peisajului. Nu numai ca el pune acest gen, desconsiderat în trecut, în centrul activitatii sale, ci îl si concepe altfel decît pîna acum. O radicala schimbare a atitudinii fata de natura are ca urmare transformarea peisajului dintr-un decor conventional si lipsit de viata, într-un echivalent poetic al motivului în fata caruia artistul vibreaza sincer. Narativul este înlocuit astfel cu liricul. înregistrarea amanuntelor preocupata sa devina document lasa locul trairii subiective. Iar în locul folosirii culorii
spune, definitorii pentru arta maestrului francez. în Mocanul, în Maternitate, în Vatra de la Rucar, dar mai ales în Taran la sapa si în Taranca franceza cu sacul în spate — toate din prima perioada — exista un accent grav pus pe prezenta omului. Cu timpul însa, pe masura ce pictorul devine tot mai mult el însusi, amintirea lui Millet se sterge si în tablourile cu tarani vom întîlni tot mai rar acea atitudine reculeasa care caracterizeaza «taranul-idee» al lui Millet. în mijlocul naturii în care este plasat în virtutea unui panteism rustic, definitoriu pentru viziunea lui Grigorescu, taranul se comporta firesc, fara gesturi declamatorii, adica în rînd cu casuta lui modesta, cu copacul din preajma ei, cu iarba, cu boulenii pe care-i îndeamna blajin, cu cîinele si cu turma de mioare.
O adevarata monografie a satului românesc, a celui din zona dealurilor, se configureaza din scenele cele mai simple: un car cu boi trece un vad, altul vine agale încarcat cu fîn, un taran îsi ara ogorul, doua fete torc la poarta, un convoi de carute vin de la bîlci, un ciobanas pazeste turma. Interesant ca în toate împrejurarile: la munca si la razboi, ca soldat, la petrecere, la bîlci, cînd se aduna mai multi laolalta sau în singuratatea naturii, taranii lui Grigorescu împartasesc o stare de voiosie, de încredere si de optimism robust. Supunînd realitatea unui proces electiv preferential si alegînd din ea doar ceea ce corespunde sufletului sau, adica stabilindu-se cu sevaletul într-o anume regiune (cea a dealurilor), manifes-tînd predilectie pentru un anumit tip de barbat si de femeie, pentru o anumita vîrsta (cea a tineretii), pentru un anumit anotimp (vara), pentru un anumit copac (mesteacanul) s.a.m.d. si, dimpotriva, ignorînd aspectele mai sumbre, « pictorul colnicelor românesti» ne-a înfatisat desigur un tablou cam unilateral, înfrumusetat, idealizat. Faptul este mai accentuat catre sfîrsitul vietii cînd un idilism factice, pe gustul burgheziei, îsi face loc în tratarea acestei teme vâtamînd operei sale în ansamblu

Dar nu-i mai putin adevarat ca în ciuda unilateralitatii ei, imaginea taranului asa cum a fost zugravita de Grigorescu este foarte sugestiva, viabila si în ultima instanta plina de autenticitate. Este meritul mare al pictorului de a fi cîntat oarecum unilateral bucuriile, dragostea de viata, frumusetea fizica si morala a taranului fara sa alieneze realitatea, fara s-o falsifice. Pentru ca, în adevar, nimic nu altereaza nici emotia si nici impresia de autentic a imaginilor create de acest c rapsod al pamîntului nostru », cu atît mai mult cu cît ocolirea aspectelor mai sumbre ale realitatii n-a fost atît de sistematica pe cît se crede. Chiar daca ar fi sa amintim doar bordeiele pictate de el, si Cioflec ne asigura ca «n-a fost expozitie în care sa nu figureze o casa de om sarac», ar fi de ajuns ca sa amendam imaginea unui Grigorescu eminamente idilic. Au fost însa în opera sa si imagini în care realitatea înfatisata se cere condamnata, cum este cea a Vechilului, avînd, e drept, ca punct de pornire, portretul unui cunoscut, dar ridicata, în planul artei, la un nivel de generalizare cu profunde semnificatii sociale.
în orice caz, îi va fi trebuit acestui artist o mare sinceritate si o pasiune acaparatoare, o traire trup si suflet a temelor rurale ca sa poata surprinde acel genius Iod, acea imagine vie si particulara atît de specifica tarii sale si s-o etaleze cu atîta forta de convingere. Caci nimeni pîna la el — asa cum arata Nicolae Iorga — « n-a fost în stare sa ni spuie ... ca tara noastra, tara neamului nostru are acest cer, aceasta lumina, aceste perspective si ca fiii ei cei mai adevarati, sub pînzaturile lor aspre, au, cînd sînt veseli, acest zîmbet si acest înteles în ochii adînci atunci cînd îi fura taina vietii sau a firii ».

Fara sa faca scoala în adevaratul sens al cuvîntului,Nicolae Grigorescu reuseste prin exemplul si mai ales prin succesele sale sa determine pe multi pictori, chiar dintre cei formati în spiritul academismului, sa abordeze de pe o pozitie apropiata de a sa teme luate din realitatea obisnuita, în special peisaje.